Comoara mea întreagă

În alba neprihană a dragostei dintâi,
Comoara mea întreagă, Isuse, Tu rămâi.
De mult mi-am dat viaţa, pe veci să fie-a Ta,
Şi inima-mi cu toate iubirile din ea.
Și-atâta dor ne leagă, de-atuncea, pe-amândoi,
De n-are vremea stavili să pună între noi.
Şi nu găsesc, Isuse, cu ce cuvânt să-Ţi spun,
Iubirea tot mai mare ce-n suflet Ţi-o adun...
Cum aş fi aflat eu oare că-n lume s-ar afla
Iubire-adevărată, de n-ar fi fost a Ta?
Cum aş fi aflat că poate, pe-acest pământ stricat,
Să fie-o fericire şi-un har aşa bogat;
Şi slăvile atâtor cereşti înviorări,
Ce mi-au născut izvorul duioaselor cântări;
Şi pacea cea adâncă şi limpede de azi,
Ca iezerul de munte în crucile de-amiezi;
Şi harul fără margini și-atâtea mângâieri,
Ce-mi vindecă zdrobirea, trecutelor dureri,
De nu Te-aflam pe Tine, al dorului meu dor,
Al Păcii, al Puterii şi-al dragostei Izvor?
După suspinu-atâtor amare amăgiri,
Înmormântate-n groapa atâtor amintiri,
Şi după-atâtea triste și-adânci amărăciuni,
Când tot ce-avui în suflet, o spuză şi tăciuni,
Când mă-ntorceam cu toate nădejdile-n mormânt,
Cu inima zdrobită şi sufletul înfrânt,
Când am văzut că toate a lumii juruinţi,
Trăiesc atât cât roua sub razele fierbinţi,
Şi înşelat de-atâtea iubiri care-au pierit,
M-ai ridicat din groapa în care-am fost zdrobit,
Şi m-ai făcut să aflu izvorul Tău ascuns...
Ah, nu ştiu ce-a fost, Doamne, dar ştiu: mi-a fost de-ajuns.
Şi am uitat trecutul cu rănile de jar
Şi muta zvârcolire a plânsului amar.
Şi-n locu-ntunecimii, când Tu ai coborât,
Mi-ai dat atâta soare!... ah, nu pot spune cât.
De-aceea Ţi-am dat viaţa, pe veci să fie-a Ta,
Şi inima-mi cu toate iubirile din ea.
Şi-n alba neprihană a dragostei dintâi,
Comoara mea întreagă, Isuse, Tu rămâi!