Clipe de taină

Clipe de taină

Gustat-am depărtarea cu multe triste gânduri;
Gustat-am așteptarea zilelor fără de număr.
Amurgul cobora lăsând simfonia zilei-n murmur
Iar razele se-ascunse-n al serii voal.
Soarele cobora, închizându-și genele după deal.
Viața-și face cursul; nu se oprește aici,
Iar eu, în umila rugă, Te chem să mă ridici,
Căci dorul de-a Te-ntâlni, încă nu s-a sfârșit.
Luna, stelele lipsesc, norul vieții e-nnegrit;
Orele sunt ani, minutele-s prea lungi...
Iar zilele trec greu, așteptându-Te ca să ajungi.

Nopțile cu clar de lună... cu fereastra larg,
Privesc cerul tăcut... mi se pare prea-nalt...
Trimit printre suspine rugă cu izul de santal,
Atâtea piedici printre clipele pline de dor,
M-au depărtat, n-am reușit să le ignor,
Și m-au târât departe de Tine și de tron.
Simțeam că ruga mi se oprea în nor,
Strigarea mea de durere rămânea jos;
Hoinar în noaptea vieții sufletul meu pios;
Rupeam fragmente din visele-mi pierdute,
Să le adun doream, neascultarea cioburi le făcuse.

Sufletul bucăți, purtat de vânturi în ascuns,
Căzut jos, doream să mă ridic iar sus
Și am simțit un braț ce cu drag m-a cuprins,
Iar lacrimile albastre, norul mi le-a sorbit
Și o adiere de vânt răcoroasă, m-a învăluit.
Durerea sufletului cu dragoste a îndulcit.
Și a șters depărtarea, a dat-o uitării....
Mi-a purtat pașii pe calea iertării.
Iubirea a înmugurit tot ce era vestejit.
În pieptul zbuciumat, viața mea palpită
pentru Tine... m-ai iertat, mă simt ocrotită.

Afară timpul e urât, lacrimile ploii curg...
Bate vântul în al meu geam, stropii se preling.
Pomii stau ca să se rupă, frunzele zburând
pe ritmul simfoniei nopții, privirea-mi arzând.
Așa este viața: frunză-n vânturi călătoare...
Iară inima păstrează dorul revenirii Tale
cu mulțumire... M-ai ascultat, privesc în depărtare...
Acuma stau la geam. Aștept să vii.
De fi-vor zori în marea ziuă a revenirii,
drumul Ți-l voi presăra cu a crinilor albe petale.
Iar noaptea de va fi, preș am să-Ți fac din stele.

Atâtea gânduri mă frământă-n ceas de taină...
Porumbeii-mi văd durerea când zorii se arată;
Mi se așează pe pervaz, cu ciocul bat în geam,
apoi se-nalță măreț spre marele mărgean,
ducând cu ei ruga ce-n șoaptă murmuram.
Iar visele, mi le ascund în lacrima dimineților,
în roua de pe petalele hainei florilor.
De sus, Isuse bun și blând, suspinul mi-l auzi...
Îmi învălui durerea cu vălul iubirii, cu har mă uzi.
Te simt, o Domnul meu, în a vântului adiere;
Știu că la fereastră, Tu lângă mine, stai de veghe.

Când vei veni?...Oare când, printre nori vei face cale?
De bucurie, a mea lacrimă va fi o Mare
ce se va contopi cu oceanul în zare...
Iar ochiul Tău, să vadă că eu sunt Marea...
Mă voi legăna-n al undei val, privind spre Tine.
Aștept a Ta venire, să mă porți spre nemurire.
Te aștept... iar gândul, totul încălzește-n mine.
Lacrima amară, plină de dor și de suspine,
să mi-o transformi Isuse, într-o floare divină.
Vom plânge amândoi în noaptea regăsirii,
îmbrățișându-ne în valul mării cu apa lină.

Chiar dacă stelele dorm și luna-i în ațipire,
eu stau la geam, aștept a Ta venire.
Chiar dacă razele, tentacolele și le-ascund,
iar soarele coboară după deal, pleoapele închizând,
eu plutesc în gând, pe Marea vieții ca un nufăr...
Mulțumită, fericită că mi-ai ascultat umila rugă
în care iertare-Ți cer, mă recunosc... De mine Te îndură!
Îmbracă-mă iar cu haina țesută din crini,
pregătită-n orice clipă ca să Te-ntâmpin.
Cu sufletul plin de marea speranță...
Atunci când ai să vii, ai să mă duci Acasă.

ALGHERO 17/04/2012