Chemarea

Chemarea

Atunci când M-ai chemat,
În noaptea de april,
Mi-aduc Isus aminte,
Eram un biet copil.
Știam că Tu exiști
Dar nu știam anume,
Cum să mă rog la Tine,
Cum să Te strig pe Nume.
De multe ori priveam,
’Nainte să Te știu,
La chipu-Ți din icoană,
Ce îmi părea că-i viu.
Priveam din colț de odaie,
La Tine acolo sus,
Și nu înțelegeam,
Pe cruce cin’ Te-a pus.

Tot chipu-Ți zugrăvit,
Ce atârna în cui,
Cu apă și acuarelă,
Mi se părea că-mi spui,
Deși eram creștin
Nu îmi era îndeajuns,
Să cresc fără de Tine,
De fața Ta ascuns.
Priveam tăcut, timid.
Deși nu pricepeam,
Că Tu de fapt erai,
Afară lângă geam.
Și îmi băteai ușor,
La Tine să privesc,
Și-n casa mea de lut,
Atunci să Te primesc.

A fost doar începutul,
Unei chemări în noapte.
În vis Te-ai arătat,
Și Mi-ai vorbit în șoapte.
Mi-ai arătat că drumul,
Pe care merg e larg,
Magneți de întuneric,
Spre dânșii, (ei) mă atrag.
Te-ai oferit în schimb,
Din groapă să mă scoți.
Și mi-ai croit cărarea,
Din largul celor morți.
O haină și o sapă,
În mână Tu mi-ai pus,
Și lucrător în vie,
Tu m-ai făcut Isus !

Apoi am înțeles,
Că chipul Cel pictat,
Era chiar Răstignitul,
Ce-n vis, El m-a chemat.
Nu pot, și nu am cum,
De-ar fi ca să trăiesc,
Milenii, ca și munții,
Isus să-Ți mulțumesc.
De atunci, îmi tot arăți,
Prin toate Tu îmi spui,
Că nu mai sunt Isuse,
Orfan, al nimănui !

Viorel Balcan 23 martie 2013