Cântarea veșniciei spre Nesfârșitul Mâne

Cântarea Veşniciei spre nesfârşitul Mâne,
de dragul şi spre slava iubirii lui Hristos,
e ceea ce-i mai aur din tot ce ne rămâne
şi ce-i mai frumuseţe din tot ce-avem frumos.

Cântării Veşniciei i-nchin slăvita oră
de după rugăciunea cu cel mai ’nalt ecou,
când sufletul pe Slavă stă prosternat şi-adoră
Suprema Frumuseţe din Cerul cel mai nou.

Cântării Veşniciei ard cea mai sfântă parte
a inimii-nchinate divinului avânt,
când dincoace de Viaţă şi Dincolo de moarte
răsare Veşnicia din Cântec şi Cuvânt.

Cântării Veşniciei las ultimele lacrimi
în primele răsfrângeri din Veşnicul Senin,
când dincoace de Slavă şi dincolo de patimi,
de după Depărtare, încet-încet mă-nchin.

Cântării Veşniciei dau razele culese
din zorii unde cerul s-atinge de pământ,
când noaptea-mbrăţişată de Soarele ce iese
rămâne-n Poartă rouă, să intre numai cânt.

…Cântarea Veşniciei primeşte-mi-o, Isuse,
picioarelor străpunse – cunună şi prinos,
divinele-i miresme etern să-Ţi fie-aduse
cum va putea iubirea mai sfânt şi mai frumos.