Cântarea doua a lui Moise

Cântarea doua a lui Moise

(Cuprinde Deut. 32.1-43.)

Luaţi aminte, ascultă pământule, cuvintele gurii mele!
Ceruri! Ca ploaia şiroaie să curgă într-una învăţăturile,
Ca roua să cadă cuvântul meu, peste norii de ceaţă,
Ca ploaia cea repede, pe pământul plin cu verdeaţă!

Ca picăturile de ploaie, pe iarba înverzită ce-aşteaptă
Căci voi vesti Numele Domnului şi calea Lui dreaptă;
Daţi slavă Dumnezeului nostru, mariţi-L prin cuvinte,
El este Stânca; Lucrările Lui, sunt toate desăvârşite!

Căci toate cărările Lui, în etern sunt drepte şi curate;
El este un Dumnezeu milos, şi nu-i place nedreptate,
El este drept şi curat; ei s-au stricat prin neascultare
Netrebnicia copiilor Lui, este în ruşinea lor umilitoare.

Neam îndărătnic şi stricat! Totul, e-n spre ruşinea lor!
Pe Domnul îl răsplătiţi astfel! Pe El il tăgăduiţi ca popor!
Popor nechibzuit şi împărţit, şi fără multă înţelepciune,
Nu e El, Tatăl tău, ce te-a făcut pe pământ o minune?

Cel care te-a întocmit şi ţi-a dăruit fiinţa în întregime?
Adu-ţi aminte de trecut, socoteşte zilele din vechime!
Adună vârsta de oameni, după altă vârstă de oameni,
Întreabă pe tatăl tău şi-ţi va spune despre vremi şi ani.

Pe bătrânii tăi, şi-ţi vor spune despre copiii oamenilor,
Când Cel Prea Înalt, a dat o moştenire şi neamurilor,
Când i-a despărţit şi aşezat, punând însemnate hotare,
După numărul copiilor lui Israel, cu dreptul lor fiecare.

Căci partea Domnului, este poporul Lui, ce şi l-a ales,
Iacov este moştenirea Lui, partea Lui de mare interes!
El l-a găsit într-un pământ pustiu, în locuri întunecate,
Într-o singurătate amarnică, plină de urlete înfricoşate.

Şi l-a înconjurat, şi l-a păzit ca pe lumina ochiului Lui,
Ca şi vulturul care îşi scutură cuibul, în bătaia vântului,
Când el zboară de deasupra puilor în căldura soarelui
Şi îşi întinde aripile, şi-i poartă cu grijă, pe penele lui.

Aşa a călauzit şi a păzit Domnul singur pe poporul Său,
Şi nu era niciun dumnezeu străin cu El; dar peste hău,
L-a suit pe înălţimile ţării, şi a mâncat roadele câmpului,
I-a dat să sugă miere din stancă, cu puterea cuvântului.

Şi untdelemnul, care iese din stânca cea tare de granit,
Untul dela vaci şi laptele oilor, cu grăsimea mieilor albit,
A berbecilor din Basan şi a ţapilor, cu grăsimea grâului,
Şi ai băut vinul, mustul cel limpede, sângele strugurelui.

Israel s-a îngrăşat, şi a asvârlit cu piciorul necontenit
-Te-ai îngrăşat, te-ai îngroşat, în spate mult te-ai lăţit! -
Şi a părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul lui, mereu, mereu,
A nesocotit Stânca mântuirii lui, pe singurul Dumnezeu.

L-au întărâtat la gelozie, prin toţi acei dumnezei străini,
L-au mâniat prin urâciuni, care au fost nişte mărăcini,
Au adus jerfe idolilor, unor idoli ce nu sunt dumnezei,
Unor dumnezei pe care nu-i cunoşteau, făcându-i zei.

Dumnezei noi, veniţi de curând, la care va-ţi închinat,
Şi la care aţi slujit, mărturisind că din Egipt v-a salvat,
De care nu se temuseră părinţii voştri, pe care-i urau,
Şi care mai târziu i-au primit, şi toată cinstea le-o dau.

Ai părăsit Stânca, cea care te-a născut şi te-a ocrotit
Şi ai uitat pe Dumnezeul cel mare, care te-a întocmit;
Domnul a văzut lucrul acesta şi-n destul S-a mâniat,
S-a mâhnit pentru fiii şi fiicele Lui, şi S-a îndepărtat.

El a zis: Îmi voi ascunde faţa de ei, şi de a lor strigare
Voi vedea care le va fi sfârşitul, trăind în neascultare,
Căci sunt un neam stricat, de neascultători şi mânioşi,
Sunt nişte copii răzvrătiţi, întotdeauna necredincioşi.

Mi-au întărâtat gelozia prin ceeace nu este Dumnezeu,
M-au mâniat prin idolii lor deşerti, slujindu-le mereu,
Îi voi întărâta la gelozie, printr-un popor fără repere,
Îi voi provoca văzând, printr-un neam fără pricepere.

Căci focul mâniei Mele s-a aprins ca flacăra torţelor
Şi va arde curăţind, până în fundul locuinţei morţilor,
Va nimici pământul şi roadele lui, roadele de mâncare,
Va arde temeliile munţilor, ce se vor topi în dărâmare.

Voi îngrămădi şi voi chema, toate nenorocirile peste ei,
Îmi voi arunca toate săgeţile împotriva lor, având temei,
Se vor topi de foame, şi de friguri, şi de boli cumplite
Când şi fiarele sălbatice şi otrava şerpilor le voi trimite.

Afară, vor pieri de sabie, înlăuntru, vor pieri de groază
Şi tânărul şi fata, şi copilul ca şi bătrânul, ziua-n amiază,
Voiam să zic; Îi voi lua cu o suflare, pe care o sameni,
Le voi şterge numele şi pomenirea lor dintre oameni!

Mă tem de ocările vrăjmaşului, ca să nu se măgulească,
Mă tem ca nu cumva vrăjmaşul lor să se amăgească,
Şi să zică: Mâna noastră a fost puternică, a fost tare,
Şi nu Domnul a săvârşit, toate aceste lucruri uimitoare.

Ei sunt un neam, care a pierdut bunul simţ şi respectul,
Şi n-au pricepere, când trebuie să păşească cu dreptul,
Dacă ar fi fost întelepţi, ar fi înţeles a Domnului voinţă
Şi s-ar gândi la ce li s-ar întâmpla, trăind în necredinţă.

Cum ar urmari unul singur o mie din ei, prin a sa putere?
Cum ar pune doi pe fugă zece mii, fără nici-o susţinere,
Dacă nu i-ar fi vândut Stânca, dacă nu iar fi dat nimicirii?
Dacă nu i-ar fi vândut Domnul, pentru ziua grea a pieirii?

Căci stânca lor, nu este ca Stânca noastră prin credinţă,
Vrăjmaşii noştri înşişi sunt judecători în această privinţă,
Căci viţa lor, este viţa cea blestemată din sadul Sodomei,
Care şi-a întins butucii cu mlădiţe pân-n ţinutul Gomorei.

Strugurii lor, sunt struguri otrăviţi şi bobiţele sunt amare
Vinul, este venin de şerpi; otravă de aspidă-ngrozitoare,
Oare, nu este ascuns lucrul acesta la Mine, pentru plată,
Pecetluit în comorile Mele, ca sa nu fie uitat niciodată?

A mea este răzbunarea, şi Eu le voi răsplăti neîntârziat
Când va începe să le alunece-n jos piciorul lor tremurat,
Căci ziua nenorocirii lor este aproape, chiar se grăbeşte
Dar ceea ce-i aşteaptă nu va zăbovi, la spate-i pândeşte.

Domnul va judeca pe poporul Său, prin multele Sale căi...
Când îl va judeca în dreptate, va avea milă de robii Săi,
Văzând că puterea le este sleită, că sunt lipsiţi de tărie
Şi că nu mai este nici rob, nici slobod, ci prins în agonie.

El va zice: Unde sunt dumnezeii lor, care n-au masură,
Care cer dauri, care beau vinul jertfelor lor de băutură?
Să se scoale, şi să vă ajute, şi acum să vă ocrotească!
Din mâna mea, nimeni nu-i poate scoate, să-i ferească.

Eu sunt Dumnezeu, şi nu este un altul în afară de Mine,
Eu dau viaţă şi omor, rănesc şi tămăduiesc pe oricine,
Căci îmi ridic mâna spre cer, cu stelele sale roşii şi reci
Şi zic: Cât este de adevărat că trăiesc în veci de veci...

Atât este de adevărat, că atunci când voi ascuţi, gata,
Fulgerul săbiei Mele, voi şi începe să se facă judecata,
Şi mă voi răzbuna împotriva tuturor protivnicilor Mei,
Şi îi voi pedepsi pe cei ce mă urăsc fără niciun temei.

Sabia Mea le va înghiţi carnea tuturor celor nelegiuiţi
Şi-Mi voi îmbăta săgeţile de sânge când vor fi nimiciţi,
De sângele celor ucişi şi prinşi în al luptei învălmăşag,
Din căpeteniile fruntaşilor vrăjmaşului, lipsiţi de toiag.

Neamuri, cântaţi laude poporului Lui ce-a fost mântuit!
Căci Domnul răzbună sângele robilor Săi, ce i-a izbăvit,
El se razbună împotriva protivnicilor Săi şi a neamicului,
Şi face ispăşire pentru ţara Lui, pentru tot poporul Lui.

Flavius Laurian Duverna
25 februarie 2007