Când norii-şi cern ploaia

Privesc Doamne norii ce-aleargă pe cer,
Bidivii în galop pe pajişti albastre,
Mă umplu de-uimire, de cald şi mister,
Când zăresc în amurg puzderia de astre.

Plumburiul îmi dă un ciudat sentiment,
Tăcerea apasă, gândesc că Te-ascunzi,
O rază răzbate şi-n golul prezent,
Aduce seninul din ochii Tăi blânzi.

Şi zarea se face un roş sângeriu,
Iar eu, călător printre vânturi, Te strig,
Te chem lângă mine în ceasul târziu,
O, vino Preasfinte! Sunt singur, e frig!

Dă-mi haina de slavă pierdută demult,
Îmbracă-mă iarăşi prin harul Tău Sfânt,
Mai leagă-mi şi rana ce sângeră mult
Şi pune-mi în suflet eternul Cuvânt.

Căci singur aş trece prin veacuri de timp,
Finalul mi-ar fi doar un plânset-ecou,
Mai lasă-mi o clipă mai dă-mi un răstimp,
Să-Ţi semăn Isuse, să fiu un om nou.

Mă schimbă de-a-ntregul în suflet şi trup
Şi lasă-mi tovarăş al Tău Duh Preasfânt,
Când norii-şi cern ploaia, de vechi să mă rup,
Să mă-nalţ tot mai sus, pe-aripi de Cuvânt.

Surate să-mi fie constelaţii şi sori
Şi-n freamătul vremii mereu să lucesc,
Să am bucurie chiar şi-atunci când sunt nori,
Căci Tu eşti Viaţa! Te iubesc, Te slăvesc!

27/08/14, Irun- Lucica Boltasu