Aeternitas

Când încă nimeni şi nimic
din încă necreata lume
n-avea nici nume şi nici chip,
eu singură aveam un nume:

eram fior din Dumnezeu,
suflarea Lui era în sine-mi,
eram amprenta Lui în ea,
când nu eram nimic şi nimeni...

Când toate-au prins a se ivi -
şirag de lucruri unicate,
eu auzeam din infinit
un răget jinduind a toate.

Şi când potopul a ucis
suflarea vieţii, fără arme,
eu vieţuiam, fiind în vis,
în scaunul Celui Ce nu doarme.

Când, după mii de ani, rebel,
poporul răstignea un Soare,
eu am văzut murind un Miel
iar răgetul vuia mai tare.

Şi-apoi, popor lângă popor,
de orice rang, de-orice culoare
slăveau pe Mielul salvator.
Pe fruntea lor scria: "IERTARE".

Târziu, când m-am ivit şi eu
cu chip, la rândul cetei mele,
aveam un dor de Dumnezeu
ce mă-nălţa mereu la stele.

Şi Dumnezeu mă căuta:
eram vecia mărginită
ce spre Vecie înseta,
în ea să fie împlinită.

Ne-am întâlnit - eu, aspirând,
El, Dumnezeu ce Se coboară.
Şi m-a primit atât de blând!
Şi m-a creat a doua oară.

Şi-abia atunci am prins a fi,
şi-am prins de-atunci, în largul zării,
în lung şi-n lat, a dărui
această veste-a împăcării.

M-am regăsit în Dumnezeu.
Sunt eu mai mult ca niciodată.
Cât El există, sunt şi eu -
cu El, în El, vecia toată....