Rând pe rând

Intrăm în lume rând pe rând,
Goi, trişti, neputincioși, plângând
Şi după cum ne trăim traiul
De-aici încep: iadul sau raiul…

De mic încerci să-ţi pui în minte
La îndrumări să iei aminte,
Înveţi să te fereşti de rele
Dacă ţinteşti sus, printre stele…

Copil fiind vezi numai “soare”
C-a ta e lumea asta-ţi pare,
Că totul ştii, tot ţi-e-n putinţă,
Nici urmă nu-i de-umilinţă.

‎Şi timpul parcă nu aşteaptă,
Urci zilnic treaptă după treaptă,
Înveţi din mers, strângi cât apuci,
Un trai cât mai plăcut să duci.

‎Cât e lumină-n zi trudesti
La cele sfinte nu gândești,
Ai idealuri noi de-atins,
Eşti tânăr, eşti de neînvins.

‎Şi-apoi îţi faci în viaţă rost,
Vrei ‎slujbă bună, adăpost,
Vrei s-ai familie, vrei prunci
Şi te trezeşti dator c-ajungi.

‎De-acum se-abat furtuni şi ploi
Ai bucurii, dar … şi nevoi,
Că nu le ştii pe toate-nveţi,
Că şi-alţii-s vrednici şi isteţi.

Munceşti mai greu, ca să ţii pasul,
Nu bagi de seamă “cât e ceasul”...
Nu vrei, ai tăi, lipsă să ducă
‎Şi... înserarea … te apucă.

Cu ochi deschişi poţi să visezi,
Nu mai auzi, nu prea mai vezi,
Păşeşti cu teamă să nu cazi
“Pruncii”-s pe lângă tine … brazi.

Pe amintiri se-așterne colbul,
Copiii-ţi zboară lăsând cuibul,
Ei sunt în “zori”, încep s-adune,
La tine soarele-ţi apune…

Aleargă ei acum grăbiţi
De-acelaşi vechi miraj vrăjiți,
Timpul, în loc, ai vrea s-opreşti
Eşti mai slăbit şi-mbătrâneşti.

În noapte, grijile te scoală
Sau treaz te zbaţi, luptând cu-o boală
Simţi, parcă într-un hău cobori…
Abia aștepți ai zilei zori.

Şi-aşa s-a dus viaţa-n grabă
“Vânzând” iluzii la tarabă,
Un vis prea scurt, doar o părere,
Cu luptă, trudă şi durere.

De ţi-a fost greu, de ţi-a fost bine…
Laşi tot ‎şi pleci când moartea vine
Şi-al morţii ceas nu-nfricoşează
Ci veşnicia ce urmează!

‎Ieşim din lume rând pe rând,
Goi, trişti, neputincioși, plângând
‎Şi după cum ne-am trăit traiul
‎De-aici încep: iadul sau raiul…



Olivia Pocol (Bâlc) – Noiembrie 5,2018
Volumul: Mamei mele