La moartea unui prieten

Când l-am întâlnit în urmă, era toamnă grea, târzie,
și cădea de ploi și vânturi frunza galbenă de vie.

La spital pe-un pat de scânduri, se sfârșea uitat de lume,
a lui suflet plin de vise, de chemări fără de nume.

Am stat mult atuncea singuri, însoțind durerea noastră
când cânta a jale vântul prin salcâmii din fereastră.

Și în ochii-amândurora, tainic izvorîse plânsul
când l-am sărutat pe frunte - și m-am despărțit de dânsul...

A venit pe urmă iarna, cu furtuni și zile grele,
și eu am plecat departe, dus de soarta jertfei mele.

... În curând din depărtare, mi-a venit vestea-ntristată...
Visătorii ochi albaștri se stinseseră deodată.

M-a durut, l-am plâns din suflet și viața lui sfârșită
mi-a îndurerat iubirea pentru veci ne-nlocuită.

Ochii-mi plâng și-acum în lacrimi, arde inima-n bătaie
când îmi reamintesc de tine, dragă frate Nicolae.

Când gândesc la despărțire, la salcâmii din fereastră
și la tot ce-a fost din Domnul în copilăria noastră.

Și de câte ori iubirea mi te-aduce prin suspine,
eu mă rog din suflet frate către Domnul pentru tine.

Și-aștept Marea Înviere de la care pe vecie
vom putea reface-n ceruri dulcea noastră prietenie.