Vino...!

VINO!


-Amară-i deznădejdea vieţii, să te ştii pierdut.
Cine alină durerea şi-mi ia chinul durerii?
M-a cuprins întunericul adânc, necunoscut,
Înăbuşite-s vise, speranţe, în focul disperării.

-Nu ţi-am vorbit, adesea, în fel de fel de feluri?
Nu te-am chemat să intri în odihna mea?
De ce laşi sufletul sub al gândurilor tale geruri?
Te chem încă odată, cum te-am chemat adesea.

Lasă-ţi sufletul chinuit cuprins de-înseninare,
Te-aştept azi la cruce, vino cu toată povara ta.
Vino să-ţi dau lumina, vino pe a mea cărare,
Pe care ai să găseşti alinare şi izbăvirea ta.

Destul ai stat în noapte ascuns, plin de teamă,
În zile lungi şi triste cu multă îngrijorare.
Vino azi, grăbeşte la lumina vieţii, te cheamă,
Să-ţi deschizi inima spre o viaţă nouă, viitoare.

Vino şi vei uita de deznădejdile de mai-nainte
Te vei bucura de noii zori, vei trăi o altă viaţă.
Credinţa va face curăşirea-n clocote fierbinte,
Ce va erupe în neprihănire, în zori de dimineaţă.

Vino, ca să trăieşti mii şi mii de frumuseţi,
O veșnicie-ntreagă în splendori şi fericire.
Vino, de grabă, voinţa ta luminii supune-ţi
Şi lasă-te condus în adevăr spre nemurire.

Renunţă grabnic, azi, la firea-ţi păcătoasă
Şi ia jugul meu, că nu e greu, să biruieşti.
Curând voi veni şi te-oi lua şi pe tine acasă,
Fericit o veşnicie în cetatea de sus să trăieşti.
Amin