Scrisoare de pe front

Scrisoare de pe front

Dragă mamă,
Îmi este dor de tine şi-n seara asta am vrut să-ţi scriu,
Acum când sufletul îmi este atât de gol şi de pustiu,
Când nu mai ştiu, clipa ce vine îmi mai păstrează oare viaţa
Ca să mai pot spune vreodată:"Frumoasă este dimineaţa"?.
S-au adunat dureri prea multe,mă trag,mă-mping şi mă apasă
În ochii mei şi-au pus ferestre,în suflet să îşi facă casă.
Iar în urechi se-adună şoapte,foşnet de spini vânturaţi noaptea
Care îmi spun neîncetat:clipa ce vine este moartea.
Tot ceea ce mi-au dăruit, a ta iubire şi credinţă
Aici ca fumul au pierit,într-o prea multă suferinţă.
Credinţa mea s-a transformat în furii multe şi revoltă
Şi-oriunde merg mă însoţeşte nedezlipita lor escortă,
Când văd cum vieţile în floare sunt risipite ca o pleavă
Iar răul din om curge valuri cu nesfârşita lui otravă.
Dragostea mea e-o-mpletitură de milă cu-o ascunsă ură,
Parcă e cerul plin cu soare dar şi cu norii de furtună,
Milă pentru cei ce veşnic mor şi sunt zdrobiţi în trup şi suflet
Ură pentru cei ce-aduc tristeţe,cu un amar, zbuciumat plânset.

Visez frumoasa noastră casă,cum stau pe bancă în grădină,
Pe-aleea lungă străjuită de bujori roşii şi sulfină,
Plimbându-mă sub bolta-naltă cu albăstrelele în cupe
Ce-aşteaptă razele de soare şi-albinele să le sărute.
Din amintiri îmi ridic poduri,să trec apele-adânci şi tulburi
Către un mal cu cer albastru şi oameni cu senine gânduri.

Mă trezesc noaptea ca s-alin dureri ce vin în lungi suspine
Iar lacrimile ce nu curg,nu mai găsesc un loc în mine.
Ziua alerg s-adun răniţi pe-ntinsul câmpului de luptă
Şi să-nchid ochii care pot, ultima dată să surâdă.
Adun din şoapte şi din vorbe, ce mi se spun ca la duhovnic
Şi mă întreb cum de-a ajuns omul atâta de netrebnic.
Sângele curge pe pământ,strigăte lungi se duc în sus
Şi strig şi eu:Doamne Te rog,să vină Fiul Tău Isus!.
Ieri căutând după răniţi,am auzit un geamăt stins,
Era un tânăr,inamic,după o tufă sta întins.
O mână-i sângera zdrobită,o rană îi rânjea din pulpă,
Privirea îi era pierdută pe-o faţă palidă şi suptă.
Mi-a spus ceva în limba lui,neînţelegând l-am mângîiat,
De sub veston a scos o poză,cu o femeie şi-un băiat
Şi sărutând-o drăgăstos s-a-nseninat,frumos zâmbind
Iar două lacrimi s-au prelins pe buze-nchise,tremurând.
I-am pansat rănile apoi, i-am întins apa ca să bea
Dar el m-a prins şi-a strecurat poza cea mică-n mâna mea.
Cu mult efort a spus ceva,m-a privit lung, apoi în sus,
Am înţeles doar un cuvânt,parcă-i plăcea spunând Isus.
Şi a rămas cu ochi deschişi, privind ceva acolo-n cer
Iar eu cu poza mică-n mîini,înmărmurit,tăcut,stingher.

Am luat cu mine o poveste,a unei vieţi ce-a fost zdrobită
Şi spusă cu o poză mică,la mine-n mână-ngălbenită.
Când mi-amintesc de ochii lui,privind spre cer cu multă pace
Mă-ntreb adesea cum să fim când ochi se-nchid şi viaţa tace?.
Ce pregătire să avem şi ce credinţă încercată
Atunci când vom deschide ochii lumina slavei să-i străbată,
Să putem sta drept în picioare în faţa Celui infinit
Cu ochii limpezi şi c-un suflet, ce are-al păcii răsărit?.
Gândesc apoi că acel tânăr cu faţa lui aşa-mpăcată
Va vedea faţa Celui veşnic,lumina Lui să îl străbată.
Şi-având în el puterea vieţii,peste puterea morţii-nvinsă
Nu va mai ţine poza mică şi galbenă în mână strânsă.
Îi va primi la pieptul lui,de mâna slavei mângîiat
Pe cei ce i-a iubit nespus,soţia lui şi-al lui băiat,
Pentru că ultima suflare, cu-a ei speranţă pusă-n gând
A fost la Cel ce-are puterea ca să îl scoată din pământ.

Mamă închei şi îţi semnez cu-obişnuitul "Te iubesc"
Gândindu-mă cum în grădină bujorii noştri înfloresc,
Iar noi vorbind ne alintăm,pe banca veche din grădină,
Chiar dacă plângi eşti bucuroasă şi inima nu-ţi mai suspină.
Apoi târziu când peste noi, înmiresmată vine seara
Tata ne spune dintre flori:"Frumoasă este primăvara".

Matei 24:12; Romani 8:11.