Rugăciunea nerostită a lui Iuda Iscarioteanul

Cînd crucea-şi ridicase capul,
Spre a osîndi ce e curat,
Cînd, nori-furtună, plini de ură,
Şi Iuda, cel înveninat,
Cînd glasuri-orb, dezlănţuite,
'Mpotriva Celui condamnat
... Un singur glas s-a vrut...
Să se audă,
În hohot-plîns, din sincer glas:
- Mă poţi ierta, Prietene, pe mine?
Căci sunt Iscarioteanul... mincinos,
Sunt vînzător,
Şi iubitor de lăcomie.
Eu, pentru-arginţi m-am lepădat de Tine...
Şi de iubirea-Ţi, din cerul luminos.
... Mă poţi ierta?
S-ar fi dorit atunci să se audă,
Şi planul-întuneric şi vrăjmaş,
N-ar fi lovit în Prietenie, - Frăţietate
Şi-n dragostea în care-aţi fost părtaşi,
La sfînta vieţuire, Cina,
Cu Mielul, darul cel Divin
Dar... nu s-a auzit acea-ntrebare...
Decît: Sorbitul,
Din verdele, spurcat, venin.
Şi astazi se aşteaptă-n multe locuri...
Acea rostire:
- Vrei, te rog, să ierţi?
Prieten, frate drag de lîngă mine,
Să nu mai fim
Duşmani şi ...''tari în cerţi?''
... Se mai aude pe undeva acest răspuns
Doar din acela ce, a gustat Iertarea
Şi-aceluia ce,
Duhul Sfînt, i-a uns-nchinarea.