Pocăința fiului risipitor

Pocăința fiului risipitor

Mi-a vorbit Domnul odată, însă eu n-am ascultat
Atunci, când am citit în Pilde că bârfirea e păcat!
Și în plină adunare, când pe toți îi salutam,
Îi priveam pe toți de sus și-n mintea mea îi judecam...

Și așa trecură anii, fără nici o pocăință,
Căci în inimă aveam tot ce vrei, dar nu credință.
Eu niciodată n-am crezut că și astăzi mai există
Credincioși cu-adevărat și în ispite ei rezistă.

Am crezut că-n pocăință, chiar de spui câte o minciună,
Sau bârfești pe la vecini dacă slujba a fost bună,
Nu se întâmplă nici un rău, că nu dau la nime' în cap!
Și că bunul Dumnezeu o să mă ierte și-am să scap.

Dar iată că veni o zi, când Duhul Sfânt m-a cercetat
Și cu iubire în glasul Său cu blândețe m-a întrebat:
"Ești tu oare credincios? Ai tu sufletul curat?
Nu cumva inima ta este plină de păcat?"

Dintr-o dată o cercetare mi-am făcut amănunțit
Și am constatat că întruna pe creștini eu i-am bârfit.
Și atunci, înspăimântat, pe genunchi m-am prăbușit,
Căci Duhul Sfânt mi-a arătat că, de fapt, nu-s pocăit;

Și, că pentru a mea trăire, în plăcerea de-a bârfi,
Voi plăti cu viața mea și iadul îl voi moșteni!
Îngrozit de-a mea sentință, pe care Domnul o rosti,
M-am silit să mă smeresc, cu scopul de-a mă pocăi!

Iată astăzi vin la Tine, Doamne, Dumnezeul meu,
Să-mi vorbești precum odată i-ai vorbit și lui Zacheu.
Și să intri în labirintul sufletului nepătruns
Ca să scoți din el afară tot ce-i putred și ascuns...

Și, ca un câine fără casă, vin la Tine obosit,
Flămând și însetat de Tine și cu sufletul rănit,
Doamne, vin să-ți cer iertare pentru toate ce-am vorbit,
Căci în ușoara mea vorbire iarăși am păcătuit.

Și, în loc să-Ți mulțumesc pentru sfânta-Ți bunătate,
M-am făcut părtaș în vorbe, judecându-l pe-al meu frate...
Și n-am stat în rugăciune, voia Ta s-o împlinesc,
Ci m-am pus ca un nebun, rând pe rând ca să-i bârfesc,

Pe acei din adunare, care vin să Te slăvească,
Ca să-i judec după port, după vorba lor firească.
Și c-un aer de mândrie, m-am crezut că sunt mai sfânt,
Dar satan, cu viclenie, a dat cu mine de pământ,

De-am ajuns acum, Isuse, să trăiesc ca un fugar,
Fiindcă n-am vegheat în rugă și-am ajuns să fiu hoinar.
Căci prin bârfă se deschise o portiță lui satan,
Unde venea să poposească ca în casa unui han...

Și, cum el nu are milă, m-a făcut să îl urmez,
Promițând că-mi dă de toate, dacă de Tin' mă îndepărtez...
Și după cum trecuse timpul, iar eu tot nu mai primeam
Nimic din ce-a promis satana, în sinea mea ades ziceam:

"Când vegheam în rugăciune și de Domnul ascultam
Niciodată fără casă și flămând eu nu umblam!
Căci aveam o părtășie zilnică cu ai mei frați
Și, adunați toți laolaltă, eram de Duhul cercetați!

Iar acel ce-avea păcate era chemat la pocăință
Ca darul sfânt de mântuire să-l primească prin credință!"
Și iată, după o scurtă vreme, am înțeles cât am greșit.
Și, de-aceea, cu căință, la Tine, Doamne, am venit!

Știu! Nu-Ți merit îndurarea, dar Te rog, fii milostiv!
Sunt vinovat! Și-mi cer iertare că m-am purtat așa parșiv.
Te rog, ia-mă în casa Ta și mereu Te voi sluji,
Fără ca să-ți cer vreo plată, Doamne, căci nu voi îndrăzni.

Că Te știu plin de iubire, milostiv și îndurător,
De aceea, Te rog, Doamne, fă din mine un slujitor!
Nu sunt vrednic de răsplată, căci am fost un ticălos,
Însă, cred că Dumnezeu mi-a dat iertare prin Hristos!

Și, de-acuma, toată viața, câte zile voi avea,
Peste tot, unde voi merge, pe oameni îi voi învăța
Doar de Tine să asculte și nicicând să nu bârfească!
Ci mai degrabă să se-adune al Tău Nume să-L slăvească! ,

Că fără Tine sunt pierduți, chinuiți de cel viclean,
Care vine să înșele, c-așa e firea lui satan!
Căutați neprihănirea, voi ce-ați fost răscumpărați!
Și în orice împrejurare slavă Domnului să-i dați!

Să-i cântați întotdeauna, căci așa-i frumos și bine,
Doar cântări de preamărire, căci numai Lui i se cuvine!
Să-i aduceți închinare cu respect și mulțumire,
Ca în ceasul de plecare să fiți gata de răpire!

(12 februarie 2024)