Pasărea rozalbă

„Pasăre rozalbă, zboară-n ţara mea
Şi te du sprinţară maica-mi de-ai chema.
Spune-i că-n temniţă sunt înlănţuit,
Pentru crime grele ce le-am săvârşit.
Că-s flămând aici eu şi că-s singur cuc,
Viaţa mea parşivă cu scârbă mi-o duc,
Roagă-o să-mi trimită pâine şi cu vin
Că glod mi-i mâncarea şi tot beau venin!”

Pasărea se duse – repede s-a-ntors:
„Înzadar, băiete, drumul doar l-am tors –
Sub o cruce strâmbă mama ta demult e,
Nici un frate, soră nu vor să m-asculte...”

„Ce să fac eu oare în necaz şi dor,
Mi-a rămas doar viaţa să mi-o pierd, să mor
Şi să termin chinul ce m-a rugumat -
Aşa din temniţă doar mă văd scăpat...”

„Ascultă, băiete, ce ţi-oi spune eu:
Strigă înspre Isus, înspre Dumnezeu!
El eliberare dă la orice om –
Mortul cât de mort e, îl scoate din somn...”

„Ce să-mi dee Isus, lanţuri când mă ţin?
Dumnezeu ce-a face când mă zbat în chin?”

„Mângâiere Domnul ţi-a turna în piept
Şi-i privi în viaţă cu suflet deştept!
Întăriri primi-vei traiul să-ţi trăieşti,
Libertatea vieţii dârz să ţi-o râvneşti...”

„Ce folos din bale dornice-n senin?
Mie pâine daţi-mi, mie daţi-mi vin!
Eh, viaţă amară, scârbă, dor şi greu
Nu te-a mai preface nici un Dumnezeu!
Păsărică dragă...”
Dar nici un răspuns...
Unde zburătoarea albă s-a ascuns?
Doar oftări din suflet gem şi se-nteţesc,
Lanţurile parcă vesel clincănesc...