Orbul Bartimeu

Păşeam pe un pământ întunecat
Prin veacul de beton şi de rugină
Iar sufletu-mi striga încătuşat
Lumină vreau, doresc să am lumină.

Buchete mari de flori de mucegai
Am adunat pe câmpul vieţii mele
Buchete mari, dar cui să i le dai
Şi cine-ţi dă garoafe pentru ele ?

Un cerşetor lângă al vieţii drum
Un orb ce cere-ntr-una de pomană
Acest-aş fi Isuse şi acum
De nu m-ai fi băgat nici tu în seamă.

Când într-o zi un zvon am auzit
Şi-n jurul meu un vuiet de mulţime
Şi voci care şopteau necontenit
Isus din Nazaret, Mesia, vine !

Cu-ochii deschişi privind spre nicăieri
Împins de oameni cu dispreţ şi silă
Am început să strig din răsputeri
Isuse, Fiul lui David, ai milă !

Mulţi mă certau şi îmi spuneau să tac
Dar Tu m-ai auzit, erai aproape
Şi când m-ai întrebat: “Ce vrei să-ţi fac ?”
Eu am simţit lumina Ta pe pleoape.

Şi ţi-am răspuns cu lacrimi fierbinţi
În ochii mei cei stinşi ca şi tăciunii
Din noaptea nesfârşitei biruinţi
“Vederea să mi-o capăt vreau Rabuni !”

Şi în cuvântul care L-ai rostit
Vorbi atunci iubirea şi puterea
“Credinţa ta pe tin' te-a mântuit !
Du-te în pace ! Capătă-ţi vederea !”

Iar când lumina primului foton
Se furişă prin ochii mei spre mine
Eu orbul Bartimeu din Ierihon
Am înţeles ce n-am simţit 'nainte

Că întunericu-n care-am trăit
E-un vid imens, e-o mare nulitate,
Pe când Lumina ce l-a biruit
E viaţă, e lumină, libertate.

Se stinse-n urmă al cetăţii zvon
Iar noaptea îşi lasă încet cortină
Pe drumul ce urcă din Ierihon
Eu, noul Bartimeu, urmam Lumina.