Oglinda

E mândru omul "cumsecade"
Şi se admiră mulţumit
Oglinda-i spune: "Ce frumos ești!"
"Cu fapte bune-mpodobit!"

Pe uliţă el merge ţanţos
Cu pasul sigur, apăsat
Iar admiraţia lumii-i pune
Pe faţă un zâmbet încântat


Ei...da ca el în lume oamenii
E tare greu de întâlnit
Şi chiar şi Dumnezeu în ceruri
Desigur e mulţumit

El n-a furat măcar odată.
Şi n-a ucis măcar un pui
Şi n-a stricat de când trăieşte
Nicicând căminul nimănui

Dar nu numai atît! O, Doamne
E doar atît de bogat
Şi-n fiecare mână întinsă
El un bănuţ a aruncat.

Iar când la poartă case sale
Un biet pribeag s-a abătut
Şi cu puterile sleite
Un adăpost doar i-a cerut...


În grajd pe fânul proaspăt, moale,
Să se odihnească îl lăsă
Şi chiar un codru bun de pâine
Adeseori îi dăruia.


Stă și-n oglindă se privește
Şi se aprobă neîncetat
O, ce frumos îi este chipul
E tare...tare încântat


O cât de fericit se simte
Că nu-i și el un păcătos
Cum simt cei mulţi ce au nevoie
De jertfa lui Isus Hristos.


Da pentru aceasta-i minunată
Învățătura ce vestește
O, recunoaște chiar și dânsul
Deși pe el nu îl privește.


Şi-aşa cum stă privind cristalul
Şi îşi grăiește mulțumit
În apa limpede-a oglinzii
Un chip deodată a zărit


Un chip cum n-a văzut vreodată
Cu ochii mari gânditori
Ce știu adânc priviri în suflet
Şi atâta de pătrunzători


Iar faţa o are atât de blândă
Atât de tristă de nespus
Că tot privind-o-ți vine-a plânge
De un dor neînțeles răpus


Al cui e chipul din oglindă
Şi-n casă cum de a intrat
Când ușile sunt încuiate ?
Se-ntreabă el cutremurat.


Dar nu-ndrăznește să vorbească
De parcă graiul i-a perit
Şi nici sa fugă vai nu poate
Uimirea-n loc l-a ţintuit.


Deodată e străpuns în suflet
Căci chipul dulce de nespus
Ce mustrător la el privește
E chipul lui...a lui Isus


S-au întâlnit. Stau faţă-n faţă
Isus și el cel "cumsecade"
Iar sub privirea arzătoare
Cu groază simte cum îi cade.


Ceva ce ani și ani de-a rândul
Obrazul i-a acoperit
O mască fină și frumoasă
Fără ca să fi bănuit.


Isus i-arată spre oglindă
Şi-i spune-ncet: Acum privește
Iar el privindu-se acum
Plin de orare hohotește:


O, nu ! Nu este cu putință
Ca chipul ce hidos și rău
Să fie al lui. Nu, nu se poate
Să fie însuși chipul său.


Își freacă ochii, poate doarme
Dar nu, nu-i vis și nici coșmar
Căci iată chipul din oglindă
Cel hid și rău rânjind barbar.


E însuși chipul lui ce-i spune
Acum că masca i-a căzut
Tot adevărul ce altădată
Să recunoască nu a vrut.


Spui că ești drept, c-ai fapte bune
Ei hai să ți le-nșir pe rând
Din nesfârșita-ți bogăție
Când întâlnit-ai un flămând


Zi, ce i-ai dat ? Un ban de-aramă
Sau un culcuș umil i-ai dat
Când tu te lăfăi în mătăsuri
Şi locuiești într-un palat ?


Şi zici că n-ai furat ? Dar spune
Pe câți tu nu i-ai înșelat
Zicând că e negustorie
Zi, asta nu-nseamnă furat ?


E drept că n-ai stricat o casă
Dar de curvit tot ai curvit
În gând , cu ochii și cu fapta
Atunci când pofta ți-a venit.


Cât despre crimă afl-acuma
Că ești un groaznic ucigaș
Atâtea suflete ucis-ai
Cu-a ta purtare rea de laș


Si-n inima-ti plina de pofte
De cate orinu ai dorit
Atitea lucruri nepermise
Şi câte-orori n-ai făptuit ?


De câte ori pe o ființă
Tu s-o vezi moartă ai fi vrut
Şi de nu te temea-i de lege
Tu multe crime ai fi facut


Ești însetat de slava lumii
Şi egoist și crud și rău
Şi toate faptele-ți de bine
Sunt un gunoi la Dumnezeu.


Şi câte adevăruri crude
Oglinda nu i-a mai șoptit
Atunci cu mâinile amândouă
El fața și-a acoperit


Pe urma, prins de disperare
Oglinda la pământ trântește
Apoi, cu fața în țărână
S-aruncă jos și hohotește


O, cât de orb am fost, Isuse
Când mă credeam nespus de bun
Când bun e doar cerescul Tată
Am socotit ca un nebun


Nebun am fost când fără pată
Curat de tot m-am socotit
Când numai tu, Isuse, Doamne
Ești și rămâi neprihănit


Nebun am fost când doar prin fapte
Speram în ceruri a intra
Când una, doar deschide cerul
Şi-această faptă-i jertfa Ta


Mântuitorului, mă iartă
O, cât de-amarnic mă căiesc
Abia acum văd adevărul
În ochii-ți când mă oglindesc.


Se apleaca plin de mila Domnul
Spre cel de remușcări răpus
Şi ridicându-l din țarână
Cu glasul dulce de nespus.


El îi vorbește și-l mângâie
Cu bunătatea unui frate
Spunându-i plin de duioșie:
Păcatele îți sunt iertate.


O, ce lumina scaldă acuma
Obrazul cel schimonosit
Cu-ncetul fața-i se destinde
Şi o pace fără de sfârșit


Cuprinde-întreaga lui făptură
Şi-i dă atâta strălucire
Încât nu poți privi la dânsul
Fără teamă și uimire.


O, suflete, de vrei să afli
Într-adevăr aşa cum ești
Nu te oglindi în propria-ți viață
Ci în Isus să te-oglindești.


Atunci afla-vei adevărul
Că nu-i nimica bun în tine
Gunoi sînt rang, înțelepciune, avere
Faptele de bine


Sfințenia ta sau frumusețea
Talentele-ți fără sfărșit
Iubirea ta sau bunătatea
Curajul tău nemărginit


Acestea toate sînt podoabe
Doar dac le primești în dar
Smerindu-te în fața crucii
Pe culmea muntelui Calvar.