Nădejdea slavei

Nădejdea slavei

Tot sărutând o piatră rece
Gându-ţi aleargă,e fugar,
Peste un timp ce-ntruna trece
Cu un folos sau în zadar.

Amintiri vin şi vii şi multe,
Se năpustesc spre uşi închise,
Iar dacă ies cu aripi frânte
Dau simţiri reci şi-atât de triste.

Dragostea vine în mari valuri
Chiar de văpaia ei e veche
Şi între nevăzute maluri
Tristeţea-i e mereu pereche.

Imagini vin din drumul vieţii
Se-nşiră-n ceaţă printre lacrimi,
Iar în răcoarea dimineţii
Tu tremurând încet te clatini.

Ce ai avut mai scump în suflet
Tu ai crezut că nu va trece,
Acum însă e doar un plânset
Ce vine peste piatra rece.

În amintiri ce sunt frumoase
Durerea e adâncul mării,
Ce o strecori prin site groase
Până târziu în pragul serii.

Mângîind scrisul de pe piatră
Simţi un obraz sau poate-o frunte,
Buzele tale nu mai rabdă
Dorindu-şi mult să le sărute.

În toată-atingerea de gheaţă
Îţi deschizi ochii cu fior,
Şi în pierduta ta speranţă
Un înger vine călător.

Te ia sub aripa lui albă
Durerea grea e risipită,
Şi-o mângîiere atât de caldă
În tine bland e răsădită.

În tine apoi îngerul scrie
Fără ca nimeni să îl vadă
Cuvintele de bucurie,
Le sapă-n inima ta slabă:

“Viaţa sub piatra grea şi rece
Nu poate fi-n mormânt oprită,
Dacă-n credinţă vei allege
Drumul cu moartea biruită.

Nici cel ce-l plângi sub braţul crucii
Nu poate sta în neputinţă,
De are scris sub bolta frunţii
Cuvântu-nalt pus prin credinţă.

Iar drumul morţii biruite
Ce-a fost al sclavului şi-al sclavei
E al iubirii infinite:
“Hristos în voi,nădejdea slavei !”.

(Coloseni 1,26-28)