Memento

Adu-ți aminte că erai țărână,
când M-am plecat să te culeg de jos.
Ți-am modelat cu propria Mea mână
un chip, puțin de îngeri mai prejos.

În ziua-n care te-am zidit pe tine,
doar brațul Meu Mi-a fost în ajutor.
În chipul tău... M-am zugrăvit pe Mine
și-n miez de lut am pus al Meu fior.

Acest fior credeam c-o să te poarte
spre ce e 'nalt și pur, spre absolut...
Nu bănuiam pornirile deșarte
ce te trăgeau mereu spre-originarul lut...

Ești oare, tu, făptura mâinii Mele,
tu, EU al Meu, din Mine Însumi smuls... ! ?
Mă îngrozesc pornirile rebele
ce zămislesc în tine, în ascuns.

N-am semănat sămânța Mea-n ogoare?
De unde, dar, neghină-a răsărit... ?
Și n-am sădit alese vițe, oare?
De unde struguri răi au odrăslit... ?

Cum vezi tu altfel lumea decât Mine,
când eu în ochi privirea Mea ți-am pus... ?
Ce zvonuri prinzi, ce șoapte-ajung la tine,
când în urechea ta e-al Meu auz?

Mă uit la flori, la pomi, la țărm de mare,
la aștri și la tot ce am creat,
cum și-mplinesc menirea fiecare
și de la legea dată nu se-abat.

Cu atât mai mult Mă uit apoi la tine
și Mă întreb: Ce-aș fi putut mai mult
să-ți dau și nu ți-am dat... ? Din slăvi divine
M-am coborât, suspinul să-ți ascult.

Și ca un om trăit-am printre oameni,
te-am cunoscut, am fost un Om deplin...
Mi-a fost și Mie sete, Mi-a fost foame
și-am cunoscut al ispitirii chin.

Ca să te-aduc în slava nemuririi,
în slava pentru care Te-am creat,
Eu am primit osânda răstignirii,
plătind pentru întregul tău păcat.

Mai mult ce-aș fi putut Eu face, oare?
Te-am ridicat la 'naltul rang de fiu,
să moștenești Împărăția-n care
în slava Mea să fii de-a pururi viu.

Și tu asculți tulburătoarea șoaptă
dintr-un văzduh atât de tulburat,
că liber ești să iei din roada coaptă
a răzvrătirii, și-ai să fii bogat.

Dar nimeni, nimeni sub aprinsul soare
nu te iubește-așa cum te iubesc...
Eu te-am zidit, ești via Mea lucrare
și arvunit ești Raiului ceresc.

Țărâna nu se-ntoarcă în țărână!
Zidirea urce către Ziditor!
Când îți întind mântuitoarea Mână,
răspunde-Mi cu același sacru dor!