Iona -Domnul iartă pe Ninive

Domnul iartă pe Ninive
(Iona cap. 4)


Pe Ninive Domnu-a iertat
Dar lui Iona, nu i-a plăcut
Atuncea el s-a mâniat
Când Domnul, milă a avut

Iona Domnului îi explică
Că pentru asta a fugit
Întotdeauna i-a fost frică
Când Domnul, s-a milostivit

Știa că pe oameni îi iartă
De cu credință, se smeresc
Niciunuia, ură nu-i poartă
Care se întorc și se căiesc

La Domnul iarăși Iona-i spune
Că să moară și-ar fi dorit
Dar Domnul o întrebare-i pune
Dacă e bine, că-i mâhnit?

Și Iona iese din cetate
Și se așează-n răsărit
Aicea un umbrar își face
Stă și așteaptă, liniștit

Să vadă ce se va întâmpla
Și cu cetatea, ce va fii?
Ce planuri Domnul va avea
Și oamenii, ce vor păți?

De soare ca să îl ferească
Domnul un curcubete-i lasă
Acolo lângă el să crească
Acum, de soare nu-i mai pasă

Și Iona mult s-a bucurat
De umbra care o făcea
Căci de arșiță l-a scăpat
Acum, mai liniștit era

A doua zi spre răsărit
Un vierme parca l-a înțepat
Când aerul s-a încălzit
Curcubetele, s-a uscat

Iar soarele cumplit ardea
Încât Iona, a leșinat
Vântul din răsărit bătea
Iar Iona, sta la pământ, lat

El, iarăși moartea și-a dorit
Dar Domnul, toate le vedea
El cu blândețe i-a vorbit
În supărare, îl mângâia

Exemplu Domnu apoi i-a dat
Chiar curcubetele, răpus
Cât de tare s-a supărat
Deși acol, nu el l-a pus

Și nicicând el nu a udat
Copacul, ca să crească mare
Dar tare mult s-a bucurat
Căci pe el, l-a ferit de soare

S-a supărat când s-a uscat
Și milă chiar de el, i-a fost
Și tare s-a mai mâniat
Chiar dacă n-avea nici un rost

El chiar deloc nu a trudit
Ca curcubetele să crească
Iar când s-a uscat, s-a mâhnit
Ce mai putea să își dorească?

Apoi Domnul îi deslușește
Durerea, care el o are
Când pe oameni îi pedepsește
Mai mult decât pe Iona-l doare

Înțelepciune Domnu-i lasă
Ca Iona, bine să priceapă
Că de Ninive lui îi pasă
A Lui durere, să înțeleagă

Că sufletele vor pierii
De vor gusta a lui manie
Și nimenea nu va mai fii
De va lăsa a lui urgie

Oameni și vite s-or sfârși
Chiar și acei nevinovați
Cetatea nu va mai trăi
Nici oamenii, aici aflați

De asta le-a dat îndurare
Pentru că ei toți, s-au smerit
Și au strigat cu voce tare
Iar Dumnezeu i-a auzit

Au fost smeriți, în post au stat
Și în cenușă, s-au jelit
Spre Dumnezeu toți au strigat
Chiar împăratul, s-a smerit

Cu teamă și cu- înfricoșare
Ei înspre Domnul au privit
Văzând așa smerenie mare
Au fost iertați și n-au pierit.

sfârșit.