Încă te cheamă

Te privesc în ochi — odată plini de zare,
Acum sunt goi, umbriți de nepăsare.
Pe pleoape stă tăcută o sentință:
„Te-ai depărtat… și-ai stins a ta credință.”

Odinioară plângeai sub jug divin,
Acum... nici lacrimi nu mai vin.
Duhul suspină-n tine, rănit,
Căci ai uitat de Cel ce te-a iubit.

Genunchii tăi, ce altădată-au frânt
Tăria lumii-n rugă și-n cuvânt,
Azi nu mai cad… și nu din vreo durere,
Ci pentru că n-ai timp de înviere.

Mâinile tale – cândva pline de dar –
Zideau iubirea, netrăgând hotar.
Azi strâng doar pentru tine, cu-ntristare,
Uitând că binele se face-n dăruire mare.

Gura ta – ce rostea cuvânt de foc,
Ducea speranța pe-al credinței loc –
A tăcut… și lasă-n urmă vânt,
Cândva era un râu cu apă și cu cânt.

Unde-i iubirea ce dădea lumină?
S-a stins, sub masca unei vieți de vină.
Ai devenit comod, cu gândul dus
Departe de-așteptarea lui Isus.

Inima ta s-a împietrit tăcut,
De-atâta drum cu pașii spre trecut.
Și-ai coborât din muntele cel sfânt
În valea unde cerul pare frânt.

Te-ai schimbat… dar încă e lumină,
Din mâna Lui ce iartă și alină.
Privește, frate, nu-ți întoarce fața,
E timpul să-ți ridici din nou viața.

Harul nu s-a dus, nici n-a secat,
El încă strigă: „Vino, fiu plecat!”
Aprinde iar altarul în suspin,
Și bea din cupa dragostei de plin.

Nu te mai hrăni cu gustul amăgirii,
Când poți primi belșugul nemuririi.
Isus nu te-a lăsat, deși-ai căzut,
El e același — blând, dar absolut.

Ești doborât, dar nu lăsat pierdut,
Mai arde-n cer un foc pentru-nceput.
Ridică-te din noaptea ce te frânge —
Căci brațul Lui, și azi, spre tine-ajunge.

Te-ai schimbat… dar harul încă plânge, Cu mâini străpunse, glasul nu se stinge. Încă te cheamă Cel ce S-a jertfit — Să fii salvat, iubit și mântuit.