Doi îngeri

Doi îngeri

Din ale slavei înălţimi şi pe sub razele de soare,
Peste întinderi mari de ape şi peste piscurile goale
Doi îngeri se opresc din zbor şi îndelung,atent privesc
Peste pământul cel bătrân ce stă sub gândul omenesc.
Unul din ei e curios,venind din lumile curate,
Întreabă pe cel ce abătut,pământul bine îl cunoaşte:
"Unde suntem,locul acesta de ce e trist şi-aşa ciudat,
De ce e roşu ca un soare,apoi devine-ntunecat?.
Cine sunt cei ce au în ochi,picuri de apă ce se scurg
Şi de ce chipul lor nu este, ca cel ce-l ştiu atât de blând?.
De ce au pasul aşa de greu şi-mpiedicat e al lor mers
Şi nu pot ca să se înalţe spre nesfârşitul univers"?.

Îngerul abătut ce ştie, locul şi timpu-n care sunt
Răspunde celuilalt vorbind,c-un trist şi nedorit cuvânt:
"Tu vii din lumile curate,din margine de univers,
N-ai cunoscut decât blândeţea şi doar al păcii înalt vers,
Aici e locul unde omul n-a ascultat de Dumnezeu,
Unde şi-a aplecat urechea la şoapta îngerului rău.
Locul acesta e pământul,stăpânul lui e Lucifer
Îl ţine rob sub biciul lui,cu mâna tare ca de fier.
Roşul aprins ce l-ai văzut,ca soarele într-un apus
E sângele ,care vărsat,sub mâna cea de fier a curs.
În secole şi în milenii s-a adunat atât de mult
Că glasul lui strigă în ceruri din blestematul de pământ,
De sub altarul ce e-n Templu, în faţa milei şi dreptăţii
Să vină repede-n putere finala zi a judecăţii.
Întunecimea care stă pe faţa-ntregului pământ,
Ce nu o poate birui nici soarele,nici Duhul Sfânt
E întunericul din om,în mintea lui de neînvins,
Care îi ia toată speranţa şi-l ţine-n lanţul morţii prins.
Picurii mulţi care se scurg,sunt lacrimile de durere
Ce vin în ochi de la-nceput, în strigăt lung sau grea tăcere,
Sting neîncetat şi fără milă lumina-n suflete aprinsă
Apoi se varsă-n valuri mari prin poarta ochilor deschisă.
Iar pasul lor e-aşa de greu şi mersu-ncet şi-mpiedicat
Pentru că duc poveri de plumb, cu nesfârşitul lor păcat.

De la-nceput nu au putut să se înalţe-n Univers
Fiind legaţi de cel pe care în rătăcire l-au ales.
Acum când mă întrebi privind,într-o aşa mare mirare
Unde aleargă gândul lor,la ce e dus în adorare?,
Pătrunde-n el şi ai să vezi că are numai viclenie
Şi a lui mamă e minciuna,ce îl răsfaţă mereu vie.
Şi tot ce fac nu e nimic din care Dumnezeu a spus,
Iar timpul ce le este probă aproape-i dus,aproape-i scurs.
Acum este lumea lui Noe şi a lui Lot în rea Sodomă,
E noul Babilon păgân ce creşte-n el o nouă Romă.
În marele potir al lumii,ce Dumnezeu îl ţine-n mână,
Va pune cu a Lui putere grea şi finală picătură,
Să le aducă încercarea prin ziua soarelui păgână
Şi să le dea ce au ales,a morţii veşnică cunună.

Din ale slavei înălţimi şi pe sub razele de soare,
Peste întinderi mari de ape şi peste piscurile goale
Aştept să mi se dea puterea,pentru un om atât de surd
Să vin să luminez pământul,că Babilonul a căzut,
S-arăt cum este o-nchisoare a gândurilor necurate,
Atât de multe şi de negre, că zidurile stau să crape,
Să chem pe cei ce au lumină să iasă din nou Babilon
Şi să vestesc sfârşitul luptei din suflet amăgit de om.

Tu mergi în lumile curate,la margine de univers
Spune că drumul e la capăt,sub pasul greu, cu al lui mers,
Că ochiul ce e plin de apă,ca lacrimă-n mare durere
Va vedea marea de cristal cu nesfârşita-i mângîiere,
Că timpul este la sfârşit şi pe pământ aproape scurs
Şi va începe veşnicia,cu lumini mari fără apus.
Iar cei care în gândul lor au biruit cetăţi păgâne
Vor zbura către înălţimi,în bucurii mereu depline".

Apocalipsa 6:10;18:1; Luca 4;5,6;17:26-30;
Mica 7:1-7.