colţul meu de cer

E cerul meu.
Colţul de cer spre care eu
ridic privirea când nimeni altul n-o ridică
e cerul meu.
Nori neştiuţi purtându-şi forma alunecă mereu;
doar eu îi văd, de-aceea sunt ai mei.
Acum pe cerul meu pozează
trei nori ca trei umbrele şi soarele îşi plânge
lumina peste ei;
de undeva, un corb cu fracul şifonat
plonjează în tablou
iar eu strig:
-Doamne,mă cunoşti şi totuşi,egoist
îţi cer din nou:
colţul de cer spre care eu
ridic privirea când nimeni altul n-o ridică,
să fie cerul meu.

E cerul tău.
Când nu mai poţi,
când sufletul îţi moare încet,printre străini,
învins de rău
şi totuşi poţi striga:"Isuse!",
tot cerul e al tău.
Şi-atunci colţul de cer spre care eu
ridic privirea când nimeni altul,
nici chiar tu,nu o ridică
e cerul tău şi-apoi e cerul meu.

Dar la sfârşit,
colţul de cer spre care eu ridic privirea
când nimeni altul n-o ridică...va arde.
Eu nu voi mai avea din el nici măcar amintirea,
n-am să mai ştiu
c-am zis cândva că e al meu
şi-atunci,când îmi voi ridica privirea,
Îl voi vedea pe Dumnezeu.
La fel şi tu.La fel şi tu...
Ce greu va fi când EL va zice unuia:
"Eşti cerul Meu,spre tine M-am uitat"
iar altuia:"Eu şi pe tine Te-am privit.
Tu însă, nu.Tu însă,...nu"