Căderea Babilonului

Căderea Babilonului

E sărbătoare-n Babilon, cetatea-i ca nebună,
Crezându-se cu îngâmfare a lumii vechi stăpână.
E-ntr-un vârtej care o duce pe nori până la stele
Dorind cu mâna să apuce sclipirea ce e-n ele.
Apoi pe capul ei de aur s-o pună în cunună
Şi să privească cu dispreţ la cei ce i se-nchină.

Aleile şerpuitoare prin suspendatele grădini
Sunt străjuite de arcade cu albi şi roşii trandafiri,
Sub ele stau încremenite statui din piatră şi din lemn,
Chipuri de zei ce li se-nchină gândul păgân cu-al lui îndemn.
Flori în culori de curcubeu se-aşează-n rânduri sau ghirlande,
Altele ţes o pânză fină ce peste ziduri groase cade.
Printr-un parfum ce te îmbată din nesfârşite primăveri
Vin râsete ce sunt născute din vinovatele plăceri.
Lângă statui şi pe alei, pe sub arcade şi umbrare
Stau eunuci cu tăvi de aur şi cu potire mereu goale.
Iar lei înaripaţi veghează deasupra zidurilor-nalte
Şi peste porţile de fier, parcă de grijă să le poarte.
Soarele strălucind puternic e bucuros,puţin surprins,
Văzându-şi chipul pus pe ziduri sau ca un zeu în suflet prins.

Sub luna nopţilor păgâne,aleile şerpuitoare
Duc paşii în odăi regeşti,pline de aur,sclipitoare,
Făcliile ce stau sub bolţi dau o lumină tremurândă,
În ele nici nu ştii ce vezi,fie e om sau poate umbră.
Un fum ia forme ce plutesc prin nesfârşitele culoare,
Pare că sunt năluci ce pier sau dezgolite ţiitoare.
Din sala mare de ospăţ răsună glasuri şi cântări
Ducând până la cer ecoul neruşinatei desfătări.
La focuri,în curtea cetăţii, petrece poporul haldeu
Pe care-l slujeşte şi plânge robitul şi tristul evreu,
Unul dansează şi cântă în ritmuri barbare,păgâne,
Iar altul cu ochii secaţi, durerea nu îşi poate spune.



Pe pernele moi şi întinse,în sala lungă de ospăţ
Stă împăratul beat şi plin de al mândriei mult răsfăţ.
Înconjurat de slujitori,femei,soţii şi ţiitoare,
Stând dezgolite sau purtând a pânzelor fină culoare.
Întinzând mâna şi lasciv, golind potire rând pe rând,
Iar eunucii le tot umplu, umili plângând în al lor gând.

Umbre fugare se strecoară prin bezna nopţii şi din drum
Urmăresc albia secată a Eufratului bătrân.
Merg câte doi,se-adună-n şiruri, sub zidurile fără strajă,
Cetatea-i beată şi-amorţită, în ea se ţese-a morţii vrajă.
Pe fierul rece,lumini cad,venind din lună şi din stele,
Mâna îl strânge aşteptând,curând în sânge să îl spele.
Se unge scutul, groaza-aşteaptă în linişte şi în tăcere,
Curând stingându-se-n neant, a lumii stea cade şi piere.

Când desfătarea e în toi, mintea-mpăratului zvâcneşte,
Chemând pieirea mai curând,ridicând mâna porunceşte:
"Aduceţi vasele de aur din Templu,din Ierusalim,
Să bem din ele cu nesaţ, ai noştri zei să-i preamărim".
Porunca i se-ndeplineşte,repede vasele-s umplute,
Se bucură în amăgirea idolatriei reci şi mute.
Dar ochii se-ntristează grei, iar feţele îngălbenesc,
Genunchii tremură slăbiţi,cu vasu-n mână-ncremenesc.
Sub sfeşnicul de pe perete o mână din nimic se ţese,
Apoi dispare lăsând scris cuvintele neînţelese.
Ghicitori mari şi înţelepţi nu ştiu cuvintele ce spun
Iar împăratul îngrozit are un chip ca de nebun.
Împărăteasa-l sfătuieşte să cheme pe robul evreu,
Pe Daniel cel înţelept, ce l-a slujit pe tatăl său.
Peste mândria seculară a capului semeţ de aur
Vine sentinţa ce răzbună vasele scumpe din tezaur,
Înţelepciunea se arată, cuvintele sunt înţelese
Prin mâna Celui ce e veşnic şi pe pământ puterea-Şi ţese:
"La numărat şi cântărit slab şi uşor ai fost găsit,
Iar Cel ce dreptatea o-mparte te-a risipit şi împărţit".




Umbre fugare se adună,prin întuneric îşi fac drum
Şi trec prin albia secată a Eufratului bătrân.
Mâna apucă fierul rece, lucind sub lună şi sub stele
Ca-n sânge de-mpărat haldeu să-l împlânteze şi să-l spele.
Războinicii fug îngroziţi,sub ziduri mii şi mii căzând,
Cetatea-naltă şi închisă le este-acum rece mormânt.
Într-o zi vine văduvia,prin foc şi sabie trec toate,
Într-un ceas fiii tăi puternici sunt daţi tăcerii ce e-n moarte.
Grădinile sunt numai scrum,aleile şerpuitoare
Sunt pline cu statui căzute şi trupuri rău mirositoare,
Zeii şi leii-naripaţi spărgându-se au rupt din rânduri,
Iar soarele parcă plângând îşi vede chipul ars pe ziduri.
În sala lungă de ospeţe sângele curs umple potire,
Doar moartea-a potolit mândria din omeneasca rece fire.
Tânguiri lungi se-aud în noapte,se sting încet ca şi tăciunii,
Aşa pierind la vremea ei împărăteasa aspră-a lumii.
În locul ei pustiu pe veci stau numai păsările nopţii,
E părăsit şi neumblat, din când în când mai vin doar hoţii.

Cel ce-n putere ţine lumea, suflare de rob şi-mpărat,
Pune al Lui Cuvânt să-ncerce pe bun dar şi pe vinovat,
Fie că e popor sau om, răbdarea Lui e-n aşteptare,
Aducând fie nimicire, fie dorita alinare.
În marea Lui înţelepciune purtându-ne prin Babilon
Ne spune că-n minte rămâne al necredinţei gros filon,
Chiar de pustiul lui rămâne ca semn sub un acelaşi soare
Poarta cu zei este deschisă în omul singur şi-n popoare.

Ieremia 50:23-26,38-42,46;Daniel 5:1-6,25-28;