Autorul

Dacă ar fi fost vreodată pe pământ
Un poet iscusit îndeajuns
Ca să scrie
O poezie
Desăvârșită,
Și dacă o singură literă dintr-un cuvânt
Ar fi avut un gând ascuns
Ca să sară
În călimara
Cu cerneală,
În negrul potop,
Atunci oare autorul
S-ar fi făcut literă
În versul șchiop?

Dacă ar fi fost vreodată pe pământ
Un pictor
De peisaje și de portrete
Desăvârșit,
Și dacă ar fi creat gingaș și blând
Un chip de copilaș plăpând
Și viu...
Și dacă acest autor
Ar fi zărit o lacrimă
Alunecând pe obrăjor,
Atunci oare autorul
S-ar fi făcut zâmbet
Îmbujorând, înveselind obrăjorul?

Dacă ar fi fost vreodată pe pământ
Un sculptor
Care să modeleze din lut
Un mare erou din trecut
Perfect.
(Ba chiar mai respectat așa
Decât dacă acum trăia.)
Și dacă ar fi observat
Un neajuns,
Un gol, un hău interior.
(Șocant!)
Oare acest autor
S-ar fi ghemuit înlăuntrul lutului
Să dea plinătate trecutului?

Dar a fost odată un Arhitect,
Care a creat multe cetăți din stânci
Care mai de care mai maiestuoase
Colorate și frumoase;
Lucind pe fundalul cerului
La apusul soarelui.
Și cum soarele - atât de uscat
Bate într-o pustie,
Odată trecând pe acolo un popor însetat,
Autorul
Se făcu Stâncă vie
Din care-a țâșnit un Izvor
Dăruind
Salvare în marea pustie.

Și acest Salvator
Acest Arhitect
Ori Sculptor
Ori pictor
Ori poet,
S-a oferit voluntar odată în istorie
Să restaureze la întreaga glorie
O literă, un gol, o privire, un zâmbet
Pierdut
De-o ființă
Din lut modelată
Și căreia la-ntemeiere
Creatorul îi suflase în nări
Suflare de viață.

Această ființă alunecase
Ca o literă în călimara
Cu cerneala tentației.
Lăsând versul creației
Șchiop. Și miop.
Și surd la chemarea
Din zori a Creatorului.
A Autorului.
Înveninat
De neascultare, de păcat,
Căci omul, creația odată perfectă
Întinată de negreala infectă,
Se zbătea,
Nu zâmbea!
Părăsindu-și nucleul ființei,
A văzut că e rob neputinței.
A văzut că trudește-n țărână
În lumea unde e moartea stăpână.

O, dar într-o noapte înfricoșată
Străluci dintr-odată
Toată cântarea Cerului
Pe dealurile Betleemului.
O, da, căci Autorul
Și Mântuitorul
Intra gingaș în lumea întinată,
De șarpe mușcată...
De păcat chinuită,
De moarte-mpietrită.
Cu sângele care-i curgea prin vene
Înveninat de multă vreme!

El trupul Său neîntinat
Și sângele de tot curat
Le-a dăruit pentru jertfire
Ca să ofere mântuire!
Ca eu, ființa întinată,
Neascultătoare, lunecată
În murdăria neputinței
Să primesc șansa pocăinței!
Să fiu răscumpărat și, iată,
Lui Dumnezeu să-I spun iar Tată!
Căci Domnul Isus a răbdat
Bătut pe lemn de-al meu păcat.
Nu doar de-al meu! Și tuturor
Le poate fi Mântuitor!

Și apoi
A venit o Duminică
Dimineața devreme!
În zori.
Înainte ca soarele să strălucească,
Înainte ca păsările să ciripească,
Înainte ca florile din grădină
Să înmiresmeze cerul...
Înainte ca femeile evlavioase să vină
Să îmbălsămeze trupul Domnului lor
Și al meu,
Atunci, spre bucuria noastră,
Și după ce-a gustat cu moartea Lui
Din moartea noastră,
Cu viață din dumnezeiesc izvor,
Hristos a înviat din morți biruitor!

Acum...
Tu, literă, întoarce-te în vers!
Copile,
De lacrimi obrazul ți-e șters!
O, lut, ființa ți-e-ntreagă!
Viața -
Izvorul din Stânca Eternă
Tot curge prin veacuri.
Cuprinde și strânge la Sine
Pe-oricine dorește să vină.
Pe-oricine...
Amin.