Stând singur câteodată

Stând singur câteodată în gânduri adâncit
îmi vine-aşa în suflet un zvon nelămurit
şi inima mi-o umple fiorul lui subtil
cu aducerile-aminte din vremea de copil,
aducerile-aminte de-atâtea câte-am tras
în mijlocul durerii răbdate fără glas,
aducerile-aminte ce inima mi-o strâng
şi-aşa îmi vine-atuncea cu hohote să plâng.

Că scris mi-a fost pe lume viaţa să-mi petrec
ca pomul lângă cale, lovit de toţi câţi trec
în schimbul roadei mele, cu rane să m-aleg
şi-n loc de mulţumire, batjocuri să culeg.
Cu plânsu-nchis în mine, a trebuit să tac
şi-n lunga-mi suferinţă, cu toate să mă-mpac
să n-am cui spune-odată cât plâng şi cât suspin
să n-am pe nime-aproape, cu care să m-alin.

Când am venit în lume nici zi n-a fost în ea
cu ochii, prima dată, senini să pot vedea
a fost o noapte-adâncă, cu ploaie şi cu vânt
şi neagră ca durerea din sufletul înfrânt
întunecimea nopţii acelei de dureri
mi-a-ntunecat, pesemne, şi-al sufletului cer
de n-a putut pătrunde prin zidul ei de nori
nici raza unei stele, nici zarea unor zori.

La leagănul meu umil, din scândură de fag,
n-a lăcrimat iubirea de dragul cel mai drag
şi n-a cântat durerea duios şi-ngrijorat
căci m-am culcat în ură – şi-n ură m-am sculat
...şi nu ştiam atuncea, dar ceva m-apăsa
căci pe furiş mânuţa o lacrimă-mi ştergea
şi adormeam cu faţa întoarsă, ostenit,
cu periniţa udă de plânsul tăinuit...

Eram abia de-o palmă – şi tata când ara,
la boi să merg nainte, pe brazdă, mă punea
– şi-i mare ziua vara, iar eu aşa de mic,
cădeam sfârşit pe brazdă – dar nu spuneam nimic.

Apoi, în dricul verii, cu secetă şi-arsuri
când miriştea e bulgări şi aspre teșituri
– cu vacile la iarbă mergeam cu alţii mulţi
şi dintre toţi copiii, doar eu eram desculţ
picioarele împunse aşa mă mai dureau
erau o rană toate, – dar nimeni nu ştiau...

În zilele de toamnă, cu vânturi şi cu ploi,
eu stam pe câmp afară, cu câinele la oi
era pustiu pe câmpuri, – şi-atât de frig mi-era
că-n spate, rupt, sumanul de-abia se mai ţinea,
la câine-i era foame, iar mie tot ca lui,
plângeam în frig şi-n ploaie, – şi n-aveam cui să-i spui.
Spre seară când acasă tot singur mă-ntorceam
acolo totdeauna răceală-ntâmpinam
eu nu ziceam nimica, nici nu puteam să zic
– şi nu-i păsa la nimeni că nu cinam nimic.

Dar noaptea-n aşternutu-mi când nimeni nu vedea
dam liber frâu durerii ce sufletu-mi ardea
atunci gemeam în lacrimi şi-n plâns de chin nebun
dar nu spuneam la nimeni, că n-aveam cui să spun.

...Aşa mi-a fost viaţa, aşa mi-am petrecut
o vreme-al cărei farmec eu nu l-am cunoscut
gonit de pretutindeni aşa precum am fost
simţeam aşa nevoia de-un loc de adăpost


şi-a trebuit să caut ce-n lume n-am avut
un reazem să-mi plec capul şi sufletul durut
pe cineva la care durerea să mi-o spui
un loc de alinare să-mi aflu-n poala lui...

Şi-n stropii grei de lacrimi ce-atâtea am vărsat
pe Cel mai Dulce Prieten, pe Domnul L-am aflat,
Isus Hristos Cel Dulce mi-a devenit Stăpân
şi Mamă şi Iubire şi Reazim Scumpu-I Sân...

De-atunci, la El plec capul, în lacrimi când mă-înec
că n-am pe lume altul la care să mi-l plec.
Durerea mi-o destăinui de-atuncea numai Lui,
căci n-aş mai vrea pe lume la altul s-o mai spui.
La El caut mângâiere în chinuri când suspin,
că n-aş mai vrea pe lume la altul s-o alin
şi-atâta alinare, – atâtea mângâieri
îmi toarnă El pe rana nespuselor dureri
că plin de fericire, – şi-n ceasul greu răbdat
eu binecuvânt chinul prin care L-am aflat
şi-I mulţumesc de greul prin care-a trebuit
să trec, să aflu pace la Sânul Lui iubit...

De-aceea, când stau singur, în gânduri adâncit
şi-mi vine-aşa în suflet un zvon nelămurit,
şi inima mi-o umple fiorul cel subtil
cu aducerile-aminte din viaţa de copil,
– eu astăzi văd în raze şi nimb înconjurat
nu ceea ce-am pierdut eu, – ci-aceia ce-am aflat.

Şi-n loc de plâns, acuma, îmi vine-atâta cânt
că-n slabul văl al slovei nu pot să-l înveşmânt
şi-n sfânta bucurie, îmi vine să-i sărut
picioarele acelui de care-am fost bătut
să strâng la sânu-mi bruşii prin care-am sângerat
să binecuvânt foamea şi chinul îndurat
şi multa suferinţă ce-n inimă am dus
că-n fundu-amărăciunii, aflat-am pe Isus...

Slăvit să fii Tu Dulce şi Scump Mântuitor
pe calea Ta cea sfântă – voi merge până mor
de-al Tău Cuvânt preadulce voi asculta cu drag
pe urma Ta călca-voi - oricât amar să trag,
în sfânta Ta lucrare în care M-ai adus,
voi rămânea statornic, – pân-la al meu apus.
La-ntâia mea credinţă, eu am să ţin în veac,
de-ntâia mea iubire, eu n-am să mă desfac,
de calea arătată de marii naintaşi,
eu am să-mi duc spre Tine întregii vieţii paşi
ca la sfârşitul luptei, învingător fiind
să-mi pot afla cununa cerească strălucind...

Amin