Scos din ape

SCOS DIN APE

Dionisie Giuchici
vol. 1 - "Domnul, nu eu!"

Iată în desfăşurarea
Vremurilor ce s-au dus,
Cum s-a petrecut lucrarea
Când din cer veni salvarea,
De la Dumnezeu, de sus.

Mama era întristată;
Iachebed plângea afară,
Căci avea numai o fată,
Şi-a născut de astă dată
Un copil sortit să moară.

Şi plângând, stătea ca moartă
Lângă micul ei copil,
Ştiind că nemiloasa soartă
Într-o zi intrând pe poartă,
Î-l va arunca în Nil.

Căci porunca-mpărătească
Era tocmai pentru ei:
Nimenea să nu mai crească
Fii de parte bărbătească,
Nici o casă de evrei.

Iar de s-ar găsi prin ţară
Sau prin holdele de grâu,
Vre-un copil ascuns pe-afară,
El va trebui să moară
Aruncat să fie-n râu.

Unde vei găsi scăpare?
Mamă, pentru fiul tău...
Nu căuta ascunzătoare
Printre lucruri pieritoare,
Hai cu el la Dumnezeu!

Căci El este Salvatorul
Şi din apă şi din foc;
El-va izbăvi poporul
Prin micuţul, luptătorul,
Care îi va fi prooroc.

Însă mama lui nu ştie -
Ea îl pune în sicriu,
Şi-l privi cu duioşie...
Vai, iubirea ei cea vie
Va muri, sărmanul fiu!

Toţi ai casei împreună,
Ei au hotărât, pe Nil
Cu sicriu cu tot să-l pună,
Într-o zi cu vreme bună
Pe iubitul lor copil.

Că-i mai bine-aşa să moară
Liniştit, în sicriaş,
Ochii mamei îl măsoară,
Şi-ncepu adânc s-o doară
De micuţul copilaş.

Şi-apoi... nici nu îi scăpare,
Egiptenii vor veni,
Şi-l vor chinui mai tare
Apucându-l de picioare,
Şi-n râu îl vor azvârli.

Zorile din nou se-arată,
Râul se revarsă lin,
Lângă ţărm stătea o fată
Cu privirea îndreptată
Spre sicriu, şi-acei ce vin.

Astăzi ea va fi solia
Biruinţei de voinic,
Vestindu-le bucuria;
Tânăra era Măria,
Surioara celui mic.

Moise liniştit pe apă,
El dormea, părea că-i dus...
Cineva însă-l înţeapă,
Domnul, care-acum îl scapă
Printr-un slujitor de sus.

Dumnezeu inspiră milă
La prinţesa care vine,
A lui Faraon copilă
Se coboară-n râu umilă
Să se scalde-n ape line.

Şi plutind prin scăldătoare,
Peste undele de ape,
Iată, ceva i se pare,
Un copil ce plânge tare
Undeva foarte aproape.

Repede îl şi aflară
Lângă ţărm, într-un tufiş,
Şi l-au scos iute afară;
Vai, a fost adus să moară
Astă-noapte, pe furiş...

Iar Măria, copiliţa-,
Se apropie mai tare,
Deschizându-şi ea guriţa:
"Vreţi să vă aduc doichiţa,
Să vi-l crească dânsa mare?"

"Da, fetiţo, du-te iute
Şi adu-mi o servitoare!
Să mi-l crească, să-l sărute,
Şi în câteva minute
Mama află vestea mare.

"Mamă, vino, te grăbeşte,
Haide repede cu mine,
Căci copilul tău trăieşte,
Hai şi-l ia acum şi-l creşte
Pentru fetele regine.

Însă bagă bine seamă,
Să nu afle cine eşti,
Să nu spui că tu-i eşti mamă!
Fata de-mpărat te cheamă,
Pe copilul ei să-l creşti."

"Bine, numai să trăiască,
Nu-i nimic că-i înfiat.
Iachebed s-a dus să crească
Pentru casa-mpărătească,
Pe iubitul ei băiat.

Şi purtat pe braţe sfinte
De iubire-adevărată,
Cu privirea înainte,
Tot mai mare, mai cuminte
Copilaşul se arată.

Dumnezeu îl sprijineşte
Pe fratele lui Aaron,
Mama plată îşi primeşte
Pentru că îl îngrijeşte,
Din casa lui Faraon.

Dar timpul s-a-mplinit să-l ieie
Fata care la-nfiat.
Mama, vai, biata femeie,
Obligată e să-l deie
La străină, pe băiat.

Şi-apoi nu ştia să-i spună
La copil, ca el să ştie,
A trecutului furtună,
Şi ca ea e mamă bună,
Şi ca ei sunt în robie.

Şi- ntr-o zi, cu duioşie,
Zise către-al ei băiat:
"Vrei să-ţi spună doica ţie,
Însă nimeni să nu ştie,
Nici copila de-mpărat.

Ştii, copile, într-o ţară
Locuise un popor,
Care-a suferit ocară,
Osândiţi fiind să moară
Cei micuţi, copiii lor.

Căci aşa cum se născură
Fii neamului umil,
Repede luau măsură,
Băştinaşii plini de ură,
Ca să îi arunce-n Nil.

Iar o mama vrând să-şi scape
Fiul din adânci şuvoaie,
L-a pus în sicriu pe ape,
De palat foarte aproape
Unde fetele fac baie.

Şi venind atunci stăpâna,
A lui Faraon fecioară,
L-a scos întinzându-şi mâna,
Şi l-a înfiat străina,
Să trăiască, să nu moară.

Eu sunt mama ta cea bună,
Nu sunt doică cum credeai,
Ea ţi-e soră, ea să-ţi spună,
Cum cu toţii împreună
Noi plângeam, şi tu plângeai.

Şi-acum nimeni să nu ştie,
Când vei merge la palat,
Să te porţi cu gingăşie
Căci acolo o să-ţi fie
Mamă, fata de-mpărat.

Şi urcând pe-nalte trepte
Din căsuţa lor săracă,
Printre minţile-nţelepte,
Mama trebui s-aştepte
Patruzeci de ani să treacă.

Şi-atunci, într-o zi de vară,
După Dumnezeu setos,
Moise a ieşit afară,
Ca să sufere ocară
În tabăra lui Hristos.

Renunţând la-mpărăţia
Lumii, care-i trecătoare,
Nu l-a atras bogăţia,
Nu, că sus e veşnicia,
Slava vieţii viitoare.

Preferă turma s-o pască,
Oile socrului său,
Decât gloria lumească,
Singur a vrut să trăiască
Pe stânca Lui Dumnezeu.

Şi-atunci Dumnezeul Mare
L-a chemat şi i-a vorbit,
Trimiţându-l în lucrare,
Izbăvind cu mâna tare
Pe poporul Lui iubit.

Iar pe urmă în pustie,
Patruzeci de ani la fel,
A mers în călătorie,
Până când din veşnicie,
Domnul l-a chemat la El.

Şi-acum Moise e în viaţă;
Credincioşii nu mai mor,
Petru l-a văzut în faţă,
În lumina cea măreaţă,
Sus, pe muntele Tabor.

AMIN