RABŞACHE ŞI EZECHIA

RABŞACHE ŞI EZECHIA


Se-aude un ropot ciudat de oştire,
ce vine spre Iuda cu flăcări de foc.
Străjerii pe ziduri sunt plini de uimire:
- "Ce-i asta ?", se-ntreabă lipsiţi de noroc.

Sanherib măreţul visează victorii,
precum înţelepţii l-au binevestit.
Şi-n zori el se uită pieziş către norii
ce-acoperă cerul de stele stropit.

Deodată se clatină-ntreaga cetate
şi tremură ţara ca frunza din pom.
Rabşache e suflul oştirii turbate
de fiare flămânde cu chipuri de om.

Se-agită într-una Mai Marele Ţării.
Trimite-nainte trei soli îndrăzneţi.
Şi-aceştia primi-vor cuvântul mustrării:
- "Ce fel de speranţe în suflet aveţi ?"

Rabşache le strigă cu toată tăria:
- "Ce este-al credinţelor voastre avânt ?
Spuneţi-i să ştie de azi Ezechia:
încrederea voastră e-o frunză în vânt!

În luptă învinge-va numai puterea
cu spiritul aspru şi prea chibzuit.
Acel care ştie să-nfrunte durerea,
nu vrea de iluzii să fie-ameţit.

Credinţa ta oare spre cine se-avântă
visând curajoasă pretinsul ei scut ?
Egiptul, să ştii, e o trestie frântă
şi-o groapă în care prea mulţi au căzut.

Şi dacă degrabă voi toţi îmi veţi spune:
"Speranţa salvării e-acel Dumnezeu,
ce poate răspunde chiar printr-o minune,
poporului care Îl cheamă la greu!",

eu ţin să v-aduc tuturora aminte:
Nu voi îi surparăţi divinul altar ?
N-a spus Ezechia aceste cuvinte:
"Ah, Iudo, să nu te închini în zadar!" ?

Şi-apoi n-am venit cu armata-n Iudeea,
decât după planul lui Iahve cel Sfânt,
ce vrea să înscrie acum epopeea
pedepselor Sale, acestui pământ.

Primiţi-mi, deci, sfatul căzând la-nvoială
cu marele-Asiriei noastre stăpân!"
Iar solii ascultă şi-s plini de-ndoială,
şi-n faţa tiradei pe gânduri rămân.

Din nou generalul tună cu putere,
s-audă poporul cuvântul sever:
- "S-asculte oricine, chiar fără plăcere,
din cei ce se-nalţă, pe zid, către cer!

Stăpânul Ninivei mi-a dat o poruncă:
cu sfinte iluzii să nu v-amăgiţi!
Chiar el, Ezechia, în ochi vi le-aruncă
crezând că prin ele veţi fi izbăviţi.

Niciunul de-acuma să nu-l mai asculte,
ci faceţi toţi pace cu mine de vreţi
ca roade pământul să dea cât mai multe
şi via şi pomii pe care-i aveţi.

Şi-atunci când destinul pe voi vă va duce,
departe-ntr-o ţară cu grâne şi vii,
spre locul acela chiar eu v-aş conduce,
cu tot ce-aveţi astăzi: odrasle, soţii.

Potop de-amăgire cuprins-a o lume.
Dar unde sunt zeii cumpliţi din Hamat,
Arpad, Sefarvaim ? Plecat-au anume
să nu mai răspundă celui întristat ?

Şi dacă aceştia nu fost-au în stare,
să-şi apere ţara de-un groaznic măcel,
ce zeu e acela, cu braţ mult mai tare,
ca Iuda să fie salvată prin el?"

Dar solii tăcură. Ţineau cont de sfatul
ce cu-nţelepciune li s-a-mpărtăşit.
Ei grabnic veniră, toţi trei, la-mpăratul
ce haina-şi rupsese când i-a auzit.

Şi-astfel Ezechia s-a dus drept la Templu
cu mare mâhnire, punându-şi un sac,
voind cu aceasta să dea un exemplu
poporului care gemea fără leac.

Trimite îndată o tristă solie
să-ntrebe profetul, al Domnului uns,
de ziua aceea - sinistră urgie -,
să afle din ceruri divinul răspuns.

"Necazul ne paşte c-o mare ocară.
Pedepsele morţii vin azi peste noi.
Plâng mame pe uliţi si plânge o ţară,
ce stă îngrozită de greul război.

Şi poate că Domnul, Cel care veghează
din tronul cel veşnic întregul pământ,
va-nvinge vrăjmaşul perfid ce cutează
s-arunce ocară chiar Cerului Sfânt.

Sunt sigur că pentru această insultă
Rabşache de Domnul va fi pedepsit."
Ajunşi la Isaia trimişii ascultă
cuvântul, din ceruri prin Duhul rostit:

- "Iehova vă cere în ceas de urgie,
să nu se-nspăimânte poporul nicicum
de-acest Bun-de-Gură umflat de mândrie,
ce-obraznic I-aruncă ocara acum.

Da, Eu, spune Domnul, veghez peste toate
pe răi străpungându-i cu-al spaimelor cui.
Şi astfel Rabşache pieri-va în luptă,
ucis fără veste de oamenii lui."

Şi zvonul sosise. Tirhaca porneşte
ca vântul năpraznic cel etiopian.
Sanherib se-ntoarce şi-atunci glăsuieşte
perfid către Iuda, ciudatul duşman:

- "De ce ţi-ai aşterne un pat de-amăgire,
sedus de Acela pe care-L aştepţi ?
Căci tu, Ezechia, nu ai izbăvire
oricât, zi şi noapte, spre ea te îndrepţi!"

Citindu-şi scrisoarea, porni Ezechia
din nou către Templu, spre-al său Dumnezeu
rugându-L să-i scape supuşii, domnia
atât de-afectate în ceasul cel greu.

- "O, Doamne-al oştirii, Cel fără hotare,
Tu pui stăpânire chiar peste-mpăraţi,
ca lumea să vadă că-i calci în picioare,
de-Ţi stau împotrivă şi-s prea îngâmfaţi!

Deschide-Ţi dar ochii, să vezi cum vrăjmaşul
Ţi-aruncă batjocuri atât de semeţ.
Citeşte, o, Doamne, acum şi răvaşul
prea plin de otravă şi-al urii dispreţ!

Chiar dacă învins-a ţinuturi vecine,
acestea n-avut-au decât nişte zei.
Dar noi, Doamne sfinte, Te-avem azi pe Tine.
Cu-al Tău braţ puternic ne scapă de lei!"

Şi Domnul din slavă pe loc îi răspunde:
- "Ţi-ascult rugăciunea, să nu te-nspăimânţi!
Zadarnic vrăjmaşii vor vrea a se-ascunde,
loviţi de furtună cădea-vor înfrânţi!"

Şi Îngerul vine, pătrunde-n oştire.
Şi cade mulţimea de-ostaşi la pământ.
Sanherib se scoală, cuprins de uimire
şi-apoi se întoarce smerit şi înfrânt.

Şi-astfel biruinţa e-a celui ce crede
în marea izbândă venită de Sus.
Sanherib, ne-nvinsul, cu ochii îşi vede
armata distrusă şi cade răpus.

*
Când norii cei negri pe cer se adună
şi iadul porneşte asediul cumplit,
credinţa învinge mereu în furtună
în viaţa acelui ce umblă smerit.

Te-ncrede, deci, zilnic în Domnul ce vine
şi nu vei rămâne nicicând ruşinat.
El poate şi vrea să-Şi arate, prin tine,
puterea divină de nemăsurat.

Nu forţa armată şi nici raţiunea
învinge-vor valul atât de hain,
ci numai credinţa că ea, rugăciunea,
ţi-aduce din ceruri triumful deplin.