FRUNTAŞUL

FRUNTAŞUL


Într-o zi de sărbătoare,
cu miresme pe câmpii
şi cu psalmi şi bucurii,
ca un val nălţat pe mare
se încinse pe-o cărare
un năvalnic dialog:
- "Ascultaţi-mă, vă rog!..."
- "Ce ştiţi voi, creştini bigoţi,
care aţi umplut pământul ?!
Vă cunosc eu azi pe toţi ..."
Şi cădea cam greu cuvântul,
din acel fruntaş fălos,
spre bătrânul credincios.
- "Voi n-aveţi decât o carte
ce lumina vă împarte.
Eu posed biblioteci
din care m-adăp întruna.
Ele-mi sunt pe cap cununa
pentru viaţa cea de veci."

Şi bătrânul prins deodată
de acest cuvânt viclean,
ca de-o sabie nălţată
pe-al dispreţului liman,
tace molcom pentru-o clipă.
Cum să dea răspuns în pripă ?
Dar apoi a glăsuit:
- "Da, e-adevărat maestre
că eu n-am prea multă zestre,
din ştiinţa lumii-aceşti.
Dar, privind în zări cereşti,
prin credinţă şi răbdare,
mi-e nădejdea tot mai vie,
că-n curând are să vie,
plin de har şi de splendoare,
Mirele ceresc şi sfânt,
Rege-ntregului pământ!

- "Să te cred, nici nu cutez...
Cum îmi poţi vorbi, bătrâne,
de un rege nevăzut ?
Dar cu cerul cum rămâne ?
Ha!, ha!, ha!, l-ai străbătut ?"
Râse tot mai plin de sine
scepticul învăţător.
- "După câte văd, creştine,
ai în vorbă mult umor!"
- "Nu m-am întrecut în glume
niciodată între-ai mei.
Dar când sunt cu oameni grei,
mai umblaţi prin astă lume ?!"
- "Totuşi, hai, spune-mi-o-n faţă,
cine-i Cel în care crezi ?"

Cu-a lui vorbă îndrăzneaţă,
ca un clopot prin livezi,
bătrânelul începu:
- "Multe-am întâlnit în viaţă:
greutăţi de orice fel!
Însă când eram mai tânăr,
plin de-al tinereţii zel,
într-o zi de dimineaţă
mi-am dus turma pe izlaz.
Dar atunci, vai, ce necaz!,
cade una dintre oi,
într-o groapă cu noroi
şi îşi frânge rău piciorul,
între pietre ca de criţă.

Şi cum mă prindea fiorul,
pentru biata mea oiţă,
auzii un glas în şoaptă:
"Tu eşti oaia cea pierdută!
Tu eşti una dintr-o sută!"
M-am uitat în partea dreaptă:
nu era nimeni pe-aproape.
Numai susurul de ape
ce curgeau mult prea domol.
"Ce himere-mi dau ocol?!...,
mi-am zis plin de-amărăciune.
Oaia-mi zace în genune:
nu am timp de convorbiri!"

Măsurând lungimea gropii
îmi dau seama din priviri:
să m-arunc, groapa e-adâncă
şi mă pot lovi de stâncă.
Dar aud din nou un freamăt,
ce parcă venea din hău,
ca cel mai de taină geamăt :
"Cum chiar tu să-ţi fii călău
vieţii sufletului tău?!
Tu eşti oaia rătăcită,
printre spini şi negre stânci,
cu o inimă rănită!
Vino mai curând la cruce,
suflete străin de Rai!
Nu te mai opri-n răscruce,
copleşit de-al lumii vai!"

"Cine eşti Tu, Doamne, oare,
plin de har şi îndurare ?",
într-o spaimă am răspuns.
"Pentru tine-am fost străpuns
Eu, Isus, Lumina lumii!"
"Doamne, sunt ca stropul spumii
care trece-atât de iute!..."

El mi-a zis, ţin minte: "Du-te
repede la tine-acasă,
să le spui la toţi ai tăi,
cu o inimă voioasă,
că doar Jertfa Mea divină
şi-nvierea glorioasă,
cu-a smereniei mărire,
sufletul trudit alină
şi-i oferă mântuire!"

Şi-am simţit o zguduire,
când pământul s-a mişcat.
Şi-am văzut cum groapa-aceea
oaia înapoi mi-a dat.
Acel glas fusese cheia,
care cerul mi-a deschis.
M-am uitat din nou spre turmă:
nu-i nici noapte, nu-i nici vis.
Şi am înţeles pe urmă,
că Isus, din Paradis,
El îmi este Salvatorul.

"Da, frumoasă povestire!
Tu, bătrâne, poţi s-o crezi.
Eu ? Eu mai aştept dovezi ...
Ai văzut, cu-a ta privire,
vreo persoană îngerească
sus pe bolta cea cerească ?
Când treceai prin ceasul greu,
L-ai văzut pe Dumnezeu ?"

Şi bătrânul, plin de pace
şi de-ncredere deplină,
iar spre-nvăţător se-ntoarce:
"Da, căci am primit lumină,
mult mai mult decât un veac.
Chiar de sunt un om sărac,
am de toate cu Hristos,
Sus în cer şi-n lume jos.
Tot Cuvântul din Scriptură
îmi dă har şi-nvăţătură,
să nu cad când vânturi bat
în al vieţii dor curat."

"Eu citit-am multe-n viaţă
şi-am tot căutat în ele
sensul existenţei mele.
Însă n-am găsit nimic.
Totul e zădărnicie.
Dac-ar fi Isus, cum spui,
n-aş fi eu al nimănui,
fără fii, fără soţie...
Cine-a fost în veşnicie?! ..."
Cu răbdare, plin de zel,
şi smerit, ca blândul miel,
bătrânelul credincios
îi vorbeşte de Hristos.
Duhul Sfânt îl inspira
şi fruntaşul asculta
acel glas de veste bună,
ce mereu-mereu răsună,
peste munţi şi peste văi,
pentru oameni buni şi răi.

O scânteie de credinţă
după har, după iertare,
a luat în el fiinţă,
exclamând cu voce tare:
"Unde eşti, iubită mamă ?
Cum n-am ascultat?! Ce dramă!
Cu un glas, cum altul nu e,
mi-ai descris, murind în cuie,
pe Isus cel Sfânt, Păstorul!"

Ars în inimă de dorul
după timpul ce s-a dus,
a căzut pe gânduri dus
şi-a vărsat lacrimi amare:
"Poate-a mă ierta Isus ?"
Iată cum învăţătorul,
ce trăia singur pe lume,
L-a primit pe Salvatorul.
Soarele de fericire
se-ntrecea în strălucire
cu alţi sori din veşnicie,
plini de-o nouă bucurie.

De pe "miriştea spinoasă",
un bătrân ducea spre casă,
înc-un spic în "snopul" lui,
doar de dragul Domnului.