FOC CERESC ŞI FOC STRĂIN

FOC CERESC ŞI FOC STRĂIN

Focul i s-a dat făpturii pentru-a completa altarul;
Însă, nu pe orice cale dacă omu-şi pierde jarul.
Înţelepţii văd azi focul ca pe o descoperire
Care-a ridicat nivelul vieţii pentru omenire.

Dar noi ştim că Universul nu-i produsul întâmplării
Ce l-ar fi creat natura pe întinsul larg al zării.
Cosmosul e un ceasornic, iar al său Ceasornicar
Este Domnul, Cel ce zilnic ne dă noi dovezi de har.

El ne-a dăruit lumina şi pământul înverzit,
A pus aştrii pe orbite şi al apei circuit.
A creat vieţuitoare şi-n văzduh şi pe pământ,
Şi pe om ca o coroană, după chipul Său cel sfânt.

Dar când a călcat porunca, omul a fost scos afară;
Din grădina cea frumoasă într-o lume temerară,
Cu pericole de moarte, cu războaie şi orori
Care i-au distrus planetei negrăitele splendori.

Omul a primit porunca. Semn că el n-o dezaprobă,
S-o respecte cu stricteţe când va fi să dea o probă.
Bun, dar ce-a făcut el oare? A greşit, precum se ştie.
Şi pierzându-şi chipul, slava a ajuns sub grea robie.

Însă, intervine jertfa: o fiinţă fără pată
Moare, şi-astfel Domnul iartă păcătosul înc-odată.
Jertfa dată să exprime veritabila căinţă
A fost şi-o mărturisire, şi-o dovadă de credinţă.

Prin a jertfei ispăşire se acoperea păcatul,
Însă, noi veghind în viaţă vrem să nu mai facem altul.
Când Aaron, ca mare preot, binecuvânta poporul
Jertfele se pregătiră cum ceruse Creatorul.

Slava Domnului se-arată în acel de taină loc
Şi de sus, din Cer, coboară al Dumnezeirii foc.
Focul mistuie grăsimea, toată arderea-de-tot,
Iar poporul se proşterne pentru Domnul Savaot.

Păcătosu-aduce vita, preotul o ia-n primire,
Însă, focul îl trimite veşnica Dumnezeire.
Şi Leviticul ne-arată clar în capitolul zece
Că păcatul ne-ascultării cere plată: moartea rece.

Doi bărbaţi, Nadab şi-Abihu, proaspăt unşi în preoţie,
Încălcând porunca sfântă, au trăit o tragedie.
Ei cădelniţele sacre le-au umplut cu foc străin
Şi pierit-au într-o clipă mistuiţi de-un foc divin

I-au costat, vedeţi, chiar viaţa căci pe Domnul n-au sfinţit.
N-au fost treji, de bună seamă, şi-au intrat în asfinţit.
Din această tragedie, mare lucru învăţăm:
Noi, cu lucrurile sfinte, nu putem să ne jucăm.

Focul sfânt ne curăţeşte de al lumii negru dor
Dar să nu uităm că Domnul e şi-un foc mistuitor.
Petru s-a-ncălzit alături de duşmani la foc străin
Dar a regretat pe urmă cu amar şi cu suspin.

Focul lumii este moarte, despărţire de Isus,
Şi din firea veche face un erou cu capul sus.
La-nceput sunt artificii, ca o joacă de copii,
Dar la urmă e incendiul nesfârşit în veşnicii.

Un bogat cu multă grijă de-ale vieţii lui plăceri
N-avea pâine pentru alţii, nici cuvânt de mângâieri.
Dar la urmă-n focul veşnic se dorea misionar
Pentru fraţii lui. Degeaba, prea târziu şi în zadar.

Nu gândi precum Abihu, sau ca tânărul Nadab,
Ca să faci ceva în viaţă, să-l ajuţi pe omul slab.
Dumnezeu îţi cere ţie mai întâi loialitate
Să trăieşti prin har, creştine, însă nu în nedreptate.

Nu se-mpacă niciodată foc ceresc şi foc străin,
Să trăieşti la fel ca lumea, pretinzând că eşti creştin.
Duhul Sfânt ţi-aduce focul care vine chiar din Cer
Şi oferă vieţii tale al victoriei mister.

Stai în rugă şi aşteaptă-L! Nu veni cu foc străin
Ce produce accidente cu amar şi cu suspin.
Firea veche-i un potrivnic nu doar pentru Duhul Sfânt,
Te omoară şi pe tine, dacă tu nu-i sapi mormânt.

Las-o-n cuie pe Golgota, răstignită cu Isus!
Tu primeşte Învierea, viaţa fără de apus.
Fii bun martor, plin de Duhul, pentru cei nemântuiţi
Ca să-i întâlneşti în ceruri pe vecie fericiţi.