Fă Doamne din cuvinte punți

Fă Doamne din cuvinte punți,
Nu săbii ce doboară,
Din noi fă un izvor curat,
Nu ape-otrăvitoare.

La dragoste El ne-a chemat,
Să fim în toate una,
Cel care pace-a căutat,
El va purta cununa.

Cu șoapte ne rănim ades,
Și inimi despărțite,
Lăsăm în urma noastr-un rod,
Ființele rănite.

Ne sfâșiem cu vorbe-adânci,
Când cel orfan suspină,
Dreptatea noastră căutăm,
Să fim fără de vină.

Nu ne-a zidit Isus Hristos,
Ca să sădim durere,
El pentru cel căzut ne-a spus,
Să fim o mângâiere.

Am învățat să judecăm,
Pe cel rănit pe cale,
Căci astăzi mulți făr-ajutor,
Stau obosiți în vale.

Ce biruință trâmbițăm? ,
Când fratele suspină,
Dreptatea noastră apărăm,
Dar ea... nu îl alină.

Un singur trup El ne-a cerut,
Să fim... plin de iubire,
Iubirea nu poate răni,
Nu-aduce despărțire.

Nu ne-a chemat să judecăm,
Nici să avem dreptate,
El inimi vii vrea să avem,
Pline de roade coapte.

Cu focul limbilor aprins,
Rănim fără de milă,
Ființa care-a obosit,
În lupte ce-i fragilă.

Ne credem cei mai înțelepți,
Cu diplome pe foaie,
Dar fără școala lui Hristos,
Căci este mai greoaie.

Nu vrem un sprijin ca să fim,
Vrem darul de mustrare,
Nu este de la Dumnezeu,
De n-are și-alinare.

Să cautăm cât mai e timp,
Să facem unitate,
Altar curat să înălțăm,
Cu mâinile curate.

Sub numele de pocăiți,
Noi să avem iubirea,
Căci ce-i de formă va pieri,
O formă-i amăgirea.

Chemarea noastră... cea de robi,
Este cu plâns pe cale,
Să plângem ne-a cerut Hristos,
Cu cel plin de-ntristare.

El ne-a cerut să fim toți mici,
Doar El e Cel mai mare,
De vrem cu El în cer a fi,
Să stăm în ascultare.
Amin