Esenţa fericirii

E intensa mulţumire care-nalţă omenirea,
Tot ce-i Homo pe pământ explorează fericirea.
Fiecare individ din această-nlănţuire,
Ar da mult, pentru-a-şi găsi un crâmpei de fericire.
Mulţi găsesc că fericirea o obţin trecând prin şcoală,
Si nu-i rău să ai principii de ţinută culturală:
Şcoala, este valoroasă şi când poţi s-o însuşeşti,
Vei putea în lumea aceasta prin mulţimi să izbuteşti.
Fără şcoală nu-i de bine să rămâi neinstruit,
Dar de-o porţi mireasmă-n suflet, vei rămâne ne-mplinit.
Un ansamblu de valori, strângi de zor slujind cultura,
Dar omiţi că Domnu-ţi cere să-I urmezi învăţătura.
Şi aşa inima-n piept îţi va cere dăruire,
Fluturându-ţi sus ideea să visezi şi la iubire.
Fericirea, zici ca-ţi vine, dându-ţi ghes cu dărnicie,
Când găseşti un partener să porneşti în căsnicie.
(Mai ales când Domnu-ţi dă o nevastă potrivită,
Vei putea să jubilezi, la o vârstă fericită).
Ţelu-acesta ţi-l atingi combinat melodios,
Mai cu seamă când ţi-e viaţa întreită cu Cristos.

Dar, meditând cu patos şi visând după putere,
Nu-i aşa că iei în seamă să te ţii de strâns avere?
Şi nu-i rău să străduieşti pentru-a-ţi strânge necesarul,
Dar îţi scapă fericirea când aduni precum avarul.
Căci acestea sunt distruse şi de molii şi rugină,
Şi-ţi rămâne viaţa seacă fără pace şi Lumină.
Averea, agonisită, fără cont deschis în Cer,
E ca praful dus de vânt, lăsând totul efemer.

Fericirea-adevărată o găsesc săraci-n duh,
Cât vor ţine piept la forţa ce loveşte din văzduh.
Dumnezeu le-acceptă jertfa dintr-o inimă zdrobită,
Revărsând în ei putere pentr-o viaţă fericită.
Cel smerit în duhul lui de mândrie-aleargă, fuge,
Ţinând cont că ea-i în stare către Domnul a-l respinge.
Îşi priveşte fraţii săi, doar de jos, şi nu de sus,
Imitând Predecesorul, ce era smerit, supus.


Dar ascultă! De la, Munte, curge un ecou în vale,
Ce-mpânzeşte prin mulţime logosul iubirii Sale.
Glasul strigă: " FERICIREA vă va da din ea izbândă,
Când primiţi o fire nouă plin-de dragoste şi blândă".
Ea reflectă-n jurul ei doar din chipul lui Isus,
Fiind sigur că iuţimea obturează drumu-n Sus.
Blândeţea, e însăşi Domnul, cuprinzând a Sa natură,
Care ţine, cu stricteţe, să iubeasc-orice făptură.

"FERICIŢI" – străbate vocea – "sunt, desigur cei flămânzi,
După Pâinea cea de sus ce le dă tării, izbânzi".
Luptă mult pe Calea-ngustă ca să fie demni, curaţi,
Si nu lasă jos stindardul să rămână ne-narmaţi.
Toţi aceştia-s fericiţi că li-e vina şters, iertată,
Şi-or putea să-şi vadă Tatăl, sus, cu inima curată.

Fericirea e produsul celor care sunt miloşi,
Care ca şi Domnul lor sunt de pace plini, zeloşi.
Pentru ei orice fiinţă chiar de-i rea fiind ostilă,
E tratată cu blândeţe, cu fineţe şi cu milă.
Acestora, de ai nevoie, când te zbaţi într-o durere,
Din Iubire, cu iubire, pune-asinul cu plăcere.

Din Edenul FERICIRII mai încerc o floare-a smulge,
S-o primească toţi aceia, care, în prigoane-or plânge.
Ei sunt cei ostracizaţi făcând front cu Adevărul,
Preferând cu crucea-n spate să-şi urmeze Salvatorul.
Ei se lasă umiliţi străbătând un trai frumos,
Chiar de sunt nevinovaţi ei o fac pentru Cristos.
Lui cu multă reverenţă îi depun cu veselie,
Imnuri mari, înălţătoare, pân-or fi şi-n veşnicie.
O astfel de FERICIRE va-ntregi poema noastră,
După cum în Duhul Sfânt vă va fi şi viaţa voastră.
Amin.