Creație (traduceri)

James Weldon Johnson

Traduceri de Marin Mihalache

Creație

Și a ieșit Dumnezeu în spațiu
Și s-a uitat în jur și a zis:
"Sunt singur -
O să-mi creez o lume.”

Și cât putea vedea ochiul său
Întunericul acoperea totul
Mai negru decât o sută de nopți
Jos într-o mlaștină de chiparoși.

Dumnezeu a zâmbit
Și lumina a răsărit
Și întunericul s-a dat la o parte
Și lumina a strălucit în cealaltă
Și Dumnezeu a zis: "E bine!"

Atunci Dumnezeu a întins mâna
Și a luat lumina în palmele sale
Și a învârtit-o și a făcut soarele
Și l-a așezat pe cer să lucească.
Și lumina care a mai rămas
A strâns-o într-un glob sclipitor
Pe care l-a aruncat în întuneric
Smălțuind noaptea cu lună și stele.
Mai jos între întuneric și lumină
Apoi Dumnezeu a creat lumea.
Și Dumnezeu a zis: "E bine!"

Apoi s-a pogorât Dumnezeu
Și soarele era în mâna dreaptă
Iar luna era în mâna stângă
Stelele-i roiau în jurul capului
Și pământul era sub picioare.
Și a umblat și pe unde a călcat
Pe urme s-au scufundat văile
Și munții s-au ridicat în sus.

Apoi s-a oprit și a văzut
Că pământul era încins și inert.
Și a pășit atunci Dumnezeu
Dincolo de marginile lumii
Și a scuipat cele șapte mări.
Când a clipit din ochi
Au licărit fulgerele pe cer
Când a bătut din palme
Tunetele s-au rostogolit
Și apele din cer s-au revărsat
Și au răcorit pământul.
Apoi a încolțit iarba verde
Și florile roșii au înflorit
Bradul a ridicat vârful spre cer
Și stejarul și-a întins brațele
Lacurile s-au înghesuit
În golurile pământului
Râurile au alergat până la mare.
Dumnezeu a zâmbit din nou
Și curcubeul a apărut pe cer
Arcuit în jurul umărului său.

Dumnezeu a ridicat brațul
Și a făcut un semn cu mâna
Peste ape și peste uscat
Și a zis: „Să fie! Să fie!”
Și mai repede decât el
Să-și coboare mâna
Peștii înotau în râuri și mări
Fiarele și tărâtoarele
Mișunau prin codri și colnice
Păsări despicau aerul cu aripile.
Și Dumnezeu a zis: "E bine!"

Apoi Dumnezeu a mers
Și s-a uitat jur împrejur
La toate câte făcuse
S-a uitat la soarele său
S-a uitat la luna sa
Și la stelele cele mici
S-a uitat la lumea sa
La toate câte viețuiau
Și și-a Dumnezeu:
„Sunt încă singur”.

Atunci Dumnezeu s-a așezat
Pe coama unui deal
Unde să se poată gândi.
La malul râului adânc și lat
S-a așezat cu capul în mâini
Și s-a gândit, s-a gândit
Până când s-a hotărât:
„Am să-l creez pe om!”

Sus din albia râului
Dumnezeu a scos lut
Și apoi a îngenuncheat
Pe malul râului unde sta
Și acolo Dumnezeu Atotputernic
Cel care a aprins soarele
Și l-a fixat pe cer
Cel care a aruncat stelele
În cel mai depărtat colț al nopții
Cel care a rotunjit pământul
În podul palmelor sale
Acest Dumnezeu Mare
Ca o mamă aplecată
Peste leagănul pruncului său
A îngenuncheat în țărână
A luat grămăjoara de lut
Și a modelat-o după chipul său.

Apoi în lut a suflat duhul vieții
Și omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

Somnul

Somnule, tu ești cel mai bun duhovnic
Distilator liniștit al balsamului de odihnă
Cât de minunată este putința ta
Când altceva nu mai mai este cu putință
Tu alini pieptul sfâșiat și plin de întristare
Când inimile noastre sângerează
Și nici un mângâietor nu se poate găsi
Când sufletele cad împovărate de greutăți
Când gândul tortureză mintea cu probleme
Când lacrimile care alină durerea refuză să curgă
Atunci te arați tu în zbor bătând ușor din aripi
Și pacea uitării celei dulci din aripi se revarsă.
Dar ah, vechea durere pe care o aduce trezirea!
Acea durere reînvie îndată ce tu ai fugit.
Omule, de ce gândul morții te face să plângi
Când moartea este doar un somn nesfârșit fără vise?

Viaţa

Din marea infinită a eternității
Să te ridici și să stai o clipă
Pe o insulă minusculă de timp.
Din pacea impasibilă
A nepătrunsului întuneric
Să te trezești și să clipești
La lumina cea orbitoare
O scurtă oră de reverie.

Artă vs. Comerț

Comerț, comerț versus artă,
Creier, creier versus inimă.
O, mistificare a acestor vremuri grele
Când zăngănitul dolarilor și al cenților
Alungă toata muzica cea fină din suflet.

Viața ca o caracatiță cu astfel de crez
Că toată lumea a fost anume făcută
Doar pentru a-și sluji lăcomia.
Comerțul și-a extins gheara puternică
Și a târât în gâtlejul său imund
Și pe cel inteligent și pe cel bun.
Ei bine, a secat izvorul adevărului
Și dacă fântâna sacră a adevărului
A secat, dacă adevărul ne-a părăsit
Au rămas în urmă încă niște fluxuri
Niște valuri care se luptă, se zbat
Dar izvorul este atât de contaminat
Încât și adevărul acela rar este adevărat.

Biata artă deabia ținându-și răsuflarea
Minciuni sugrumate, icnind sub strânsoarea
Degetelor murdare puternic încleștate
Pentru a-i frânge gâtul fraged de zăpadă.
Nu mai există nimeni să o salveze,
Să o protejeze, să o apere? Arta trebuie să piară?
Toate imaginile sale prețioase din sanctuare
Să fie lăsate acestui iconoclast, comerțul vulgar?

O, dacă omenirea avea mai puțin creier și mai multă inimă,
O, dacă lumea avea mai puțin comerț și mai multă artă
Atunci ar fi mai puțini care să-i măcine pe cei săraci
Atunci oamenii ar învăța să se iubească mai mult.

Mama Noapte

Veșnicia înainte de prima zi a creației
Primul soare și-a întins aripile de flăcări
Peste noaptea calmă, cea veșnică și aceeași,
O mamă înfrântă în haos se lamenteză.
Soarele vârtej se va aprinde și apoi se va stinge
Își va urma cursul înflăcărat, va revendica
Raiul întunericului de unde au venit
Înapoi la pacea genezei își va croi cale.

Tot așa când îmi va arde soarele slab al vieții
Și va suna ceasul pentru somnul meu lung
Părăsit și golit de lumina febrilă
Voi îmbrățișa întunericul primar
Fără teamă sau îndoială
Și istovit mă voi înghesui
La sânul liniștit al nopții.