Abigail, femeia înţeleaptă

Abigail, femeia înţeleaptă
1 Samuel 25.

Pe vremea când îl hărţuia
Saul , cu ură-nverşunată,
David şi cu armata sa
Se ascunseseră odată

Într-un pustiu, numit Paran
Trăind în lipsuri şi în teamă.
Acolo,-n fiecare an
Venea un om-Nabal îl cheamă.

Nabal era tare bogat;
Avea turme nenumărate,
Dar era rău şi îngâmfat
Şi nu trăia după dreptate.

Venea să-şi vadă turmele,
Căci le păşteau ciobani pe câmpuri
Şi ca să-şi tundă oile,
C-avea trei mii, în multe cârduri.

David şi cu oamenii săi,
Îi întâlnise prin câmpie
Însă nu i-a lăsat nici răi
Şi nici apucători să fie.

Una măcar nu a lipsit
Din oi, din vite sau din capre,
Fiindcă oştenii le-au păzit,
Le-au stat ca zid şi zi şi noapte.

De-aceea, David se gândi
Vreo zece tineri să trimită.
Îi învăţă, îi sfătui,
Bogatului Nabal să-i zică

Să dea ce-l lasă inima,
Că în pustiu n-aveau mâncare.
S-au dus. Nabal chiar petrecea,
Tăiase vite, era mare

Belşug la el, însă n-a vrut
Nimic să dea oştii flămânde.
Ba, chiar le-a şi răspuns urât.
A zis: "De unde până unde

Am ajuns eu ca să hrănesc
Nişte hoinari şi răzvrătiţi?
Plecaţi! Că nici nu mă gândesc
Să dau ceva. Cum îndrăzniţi?"

Solii lui David s-au întors,
I-au spus tot ce Nabal zisese
Că nici nu i-a primit frumos
Şi că nimic nu le dăduse.

Atunci, David s-a mâniat,
Şi-a luat oşteni, vreo patru sute
Şi să-l distrugă a plecat
Pe-acel Nabal fără virtute

Ce n-a ştiut a preţui
Tot ajutorul ce primise.
Însă o slugă, povesti
În amănunt, ce se-ntâmplase

Abigailei, ce era
A lui Nabal bună soţie
Şi-i spuse: "Vezi, că viaţa ta
Ca şi a noastră, o să fie

Distrusă, pentru că Nabal
N-a vrut să fie om de treabă!
Acum, desigur, ca un val
David, cu-armata sa întreagă

Va năvăli şi vom pieri,
Că David a avut dreptate!
Acum, vezi , dacă vei reuşi
Să mai repari acestea toate!"

Abigail iute s-a dus,
Că era tare înţeleaptă,
Dar şi frumoasă, (nu v-am spus)
Avea şi o purtare dreaptă.

Repede pus-a pe asini
Tot ce găsise de mâncare
Şi pe-o cărare, printre spini,
Ea coborî, grăbită tare

Să-i iasă lui David în drum
Şi să îi ceară şi iertare
Pentru ce-a zis acel nebun
Ce-i este soţ. Din întâmplare,

Ea n-a ştiut că au venit
Solii la ei, mai înainte,
Că sigur i-ar fi omenit!
Şi tot aşa,-n bune cuvinte

Pe David ea l-a potolit
Cu vorba ei cea înţeleaptă,
C-a reuşit şi l-a-ntâlnit.
Şi el, văzând-o că e dreaptă,

Primi ce-i adusese ea;
Un dar, făcut cu dărnicie
Şi-i zise că de nu venea,
Tot ce aveau, era să fie

Distrus până a doua zi!
Că a oştenilor mânie
Nimic n-o poate stăvili!
Dar binecuvântată fie

De Domnul, că l-a-mpiedicat
În acea zi, măcel să facă.
Şi ea l-a binecuvântat.
Slugilor ei, le-a spus să tacă,

Să nu afle Nabal cumva
Unde-a fost ea, şi ce făcuse
Fiindcă Nabal, turbat era
Pentru c-aşa de mult băuse,

Încât nu mai ştia nimic;
Nici ce-a făcut, nici ce zisese.
Doar se distra, fără vre-un pic
De grijă, ori măcar să-i pese

C-averea toată-ar fi putut
S-o risipească-ntr-o clipită
Şi viaţa toţi şi-ar fi pierdut
De n-ar fi fost ea pregătită

Să mijlocească pentru el
Şi pentru casa lor întreagă!
N-a spus nimic Abigail.
N-ar fi putut el să-nţeleagă

În ce pericol s-a aflat!
Abia-n a doua dimineaţă
I-a povestit ce s-a-ntâmplat.
Aflând, inima îi îngheaţă

Şi de-aşa veste-ncremeni
Nabal. În zece zile dup-aceea,
El n-a mai rezistat. Muri.
Rămase văduvă femeia

Care s-a dovedit a fi
Şi înţeleaptă, şi frumoasă.
De-aceea, David se gândi
C-aşa nevasta credincioasă

E demnă şi de-un împărat.
Şi-a trimis solii înc-o dată
Să-i spună că-i va fi bărbat
Dacă-l acceptă. Ea, mirată

De-aşa o veste, a primit.
S-a dus la el cu bucurie
Şi cei doi, s-au căsătorit.
Abigail i-a fost soţie

Bună şi demnă, tot aşa
Cum era, când o cunoscuse.
Şi David a avut cu ea
Un fiu, că Domnul nu uitase

De viaţa ei tristă şi grea
Pe care-a dus-o înainte.
De-aceea, s-a-ndurat de ea
Şi i-a dat multe daruri sfinte.

Că iată, astăzi, noi citim
De viaţa ei în sfânta carte,
Ca să-nvăţăm să preţuim
Tot ce Domnul ne face parte.

Chiar şi-n necaz şi viaţă grea
Noi să ne facem datoria
Şi Dumnezeu ne-o mângâia
Şi vom avea şi bucuria

De-a fi mireasa lui Hristos
Ca împărat când o să vină
El, cel mai bun şi mai frumos,
Ne va lua sus, în lumină

Să fim cu el în Paradis
Unde nu va mai fi-ntristare,
Nici plâns. Ne va părea un vis
Viaţa traită-n supărare.

Chiar dac-avem să îndurăm
Vreun Nabal, în astă viaţă,
Domnul ne-ajută să răbdăm
Pân-o veni o dimineaţă

În care Domnul va salva
Tot ce-i de preţ în viaţa noastră;
Credinţa, dar şi dragostea
Şi vom pleca spre zare-albastră

De-om rămâne pân-la sfârşit
În credinţă şi ascultare.
Deci, dragi surori, azi vă invit
S-aveţi speranţă şi răbdare.

Mai e puţin , încă puţin
Şi se întoarce Domnul sfânt
Şi vom uita de orice chin
Ce-am îndurat pe-acest pământ.