Porumbel!

PORUMBEL!


Porumbel din depărtări-albastre,
Ce străbați pe întinse-depărtări,
Ești puternic și-n locurile aspre,
Porți cu Tine vestitele iertări.

Ținuturi pustii duc dorul vieţii.
Şi dorul tot crește cu sete arzând.
Tu duci roua din zorii dimineții,
Peste sufletul însetat şi flămând.

Porumbel cu aripi de iubire,
Uliul viclean pândește dosit.
În piepturi Tu pui nemărginire...
Şi uliul la vânătoare-i pornit.

Prigoana în vârtej săgetează...
Şi noaptea devine tot mai grea.
Şi moartea să lovească cutează,
Doar Duhul Sfânt mă-nalţă ca stea.

În inima mea ia-ți locul Porumbel,
Căci mă pândește uliul din infern.
Poartă-mi sufletul spre Emanuel,
S-ajungă... în ținutul cerului etern.

Ard de sete pe terenuri sterpe,
Multe inimi prinse-n vâlvătaie.
Şi noaptea morţii curând începe,
Fără milă... aripile să le taie.

Porumbel cu strălucire albă,
Coborât din slăvile senine,
Pune foc în inimă... să fiarbă,
Pân-se umple-n sânge de rubine.

Înspre Țara zărilor albastre,
Unde dorul veşnic m-a chemat,
Porumbel-magnet venit din astre,
Mă trage tot mai sus... neîncetat.
Amin!