Ploaie târzie

Ne-e sete...
ne cheamă izvoare mâhnit...
Ne-e sete...
păşim cătinel spre izvoare...
Şi ştim
că la orice cişmea s-au pitit
Ca vipere
puştile de vânătoare.

Ne-e sete...
şi gâtiţe gem şi ne gem...
Ne-e sete...
privirea ne-nvăluie sură...
Ah, cum vreau să beau,
dar de-aicea mă tem
Să nu-ngenunchez
după o-mpuşcătură.

E secetă.
Apa se suie în munţi,
Ascunsă prin pietre,
prin stânci
şi colnice,
Doar ne mai reţin
veteranii cărunţi
Pe trup care au
nu doar o cicatrice.

Mai mulţi nu ascultă
şi-aleargă-nsetaţi
Să prindă,
să soarbă,
să-ntâmpine zorii...
Dulăi, arme latră –
ei cad împuşcaţi,
Că ruguri ridică
făloşi vânătorii.

Ne-e sete...
izvorul ne este-aşa scump,
Dar cum să venim lângă el
fără frică?
Să nu stea vreo armă,
sau, poate, vreun lup,
Ori chiar o
panteră cu ochi de pisică.

Ne-e sete...
în munţi nu e doar un izvor...
Dar care-i acel
ce şi moarte n-aţine?
La orişice apă
stă un vânător
Avid,
fără scrupule
şi fără ruşine.

Deşi alţi şi ştiu
se îndreaptă smeriţi:
Decât mort de sete
mai bine de-odată...
Din urmă-l privim toţi
deznădăjduiţi,
Cât timp va trăi
cărarea-i înceată?

Zvâcneşte în munţi
urletul triumfal,
Ce-astupă oftatul
de disperare...
O, Doamne,
chiar toţi
vom pieri-aşa banal
Şi nu-i nici o cale
şi nici o salvare?

Din nou ocolim
un izvor blestemat
Mai părăsind ca în jertfă
o viaţă
Să căutăm
pe sorgintele alt,
Ce, însfârşit,
potoli-va nesaţul.

Şi iar unul pleacă...
şi iar nu s-a-ntors...
Pornim, clătinându-ne
de slăbiciune;
Ne doare,
ne ustură în gâtul stors
Şi gemem
ca plânsetul din rugăciune.

Isuse,
fântânile Tale azi sânt
Cu vânători
rece înconjurate
Şi cerbi şi cu ciute
se duc însetând
La ape
să fie
acolo
vânate.

Păşim neauzit –
umbre tari de năluci,
Picioarele moi
tremurânde se-ndoaie,
Nu ştii încotro
şi pe unde s-o-apuci...
„Auzi?!”
„Este moartea?”
„Ba nu!
Vine-o ploaie!!!”