Chemarea Tatălui, șoapta Duhului

Era o după-amiază cu vânt blând,
Cu pace sufletul mi-era umplut:
Rugându-mă și mulțumind, în gând,
Eu încercam să simt, vase spălând,
Prezența Domnului ca în trecut.

Călugărul Laurence, în mânăstire,
Fie că stătea singur în chilie,
Ori spăla vase, în bucătărie,
Sau cânta-n cor, la părtășie,
Continuu se ruga, cum Pavel scrie.

Și practica prezența Celui Sfânt,
Așa încât, gătind, mereu era
În Duhul, în umblarea-i pe pământ.
Și nici o clipă-n viață nu uita
Că este-n sacru, unic legământ.

Un vas-spălat de Domnul- mă simțeam,
Și pus ades cu fața-n jos să stau,
Deși, de puritatea Lui, sclipeam;
Când lacrimile fața îmi brăzdau,
Greu pricepeam cum Chipu-I oglindeam.

Prenumele-n urechea mea, mirată,
Atunci mi-am auzit-diminutiv-
Că m-ar striga din sfera Lui înaltă,
Nu-L bănuiam pe Tatăl Adoptiv,
Și pe tăticu l-am sunat îndată.

I-am povestit c-am auzit o șoaptă
De două ori, cu numele-mi de-alint,
Părea aproape glasul său de tată,
Dar el, atunci, nu mă avea în gând,
După apel, am fost neconsolată.

De Samuel mi-am amintit, deodată!
Și am șoptit, în ruga mea târzie:
„Vorbește-mi, roaba ta sunt, Tată!”
Dar El nu vrea o fiică în sclavie;
Chemarea Lui s-a stins, neascultată... .