La masa

Mijesc zorii în vale. Lumina se răsfrânge alene,
în căsuța din sat tăcerea își scrie poeme.
Odaia de sus e îmbrăcată în lumină
și Tata se-așează la masă de parc-ar fi ultima cină.
Un gând Îi străbate Ființa și taie în rană:
"Veni-vor toți la masă?”…Și-o lacrimă apare-n geană
că n-or fi toți ai casei l-acest târziu popas
când pacea se răsfrânge din clipa ce-a rămas…

Îi știe Tata bine pe unii că-s legați
de turmă, ba de holdă, da-n suflet sunt prădați
și în tăcerea surdă ce-nvăluie odaia,
doar lacrimile Tatei mai strigă pentru-aceia.
La masă nu e Ana, iar Gheorghe tot lipsește,
și tot nu-și face timp, și munca-l istovește…
Și în învălmășeala crudă de gânduri muribunde,
deodată bate ceasul, e timp de rugăciune.

Se uită Tata-n suflet pe rând, la fiecare,
și cântărește teama și pune o-ntrebare:
"De ce-ai venit, Maria? Ce grijă te apasă?
Ce doruri te frământă de pacea nu ți-o lasă?”
Un hohot doar de plâns se-aude în tăcere,
Cuvintele sunt mute, mocnesc doar în durere…
Căci cine s-o-nțeleagă, în rugăciuni fierbinți,
când ea ar vrea copiii să-i fie mai buni, mai cuminți? !
Dar Tata o privește-ndelung, cu-nduioșare,
cu glasu-I blând rostește: , , E ceas de îndurare!”

Se-ndreaptă-apoi spre unul cu fruntea așa, plecată,
cu părul nins de vreme și fața ‘nnourată…
"Ce gând te-apasă?”, întreabă Tata într-o doară…
"Părinte, sunt tulburat…gândul mi-e mai mereu pe-afară
și-aș vrea ființa-ntreagă, cu doruri și cutume,
să se-oglindească-n Tine și nicidecum în lume…
Dar tare grea e lupta cu eul meu nevolnic
și uneori sunt slab, mă port ca un netrebnic…”
Și glasu-i s-a sfârșit cu un suspin adânc,
ca un ecou lăuntric din pieptul unui țânc…
O rază de lumină-l atinge, ca o boare:
"Păcatul ți-e iertat! E ceas de îndurare!”

De fiecare dată răspunsu-i neașteptat,
la fiecare-n suflet e-un har nemeritat.
Cad lespezi de-ndoială, se duc pe totdeauna,
zăvorul urii-i spart, iubirea e cununa…
De unul a fost mare, acuma-i rob smerit,
nu-s Iuzi trădând frățimea pe-argintul învoit.
Nu-s cei ce poartă haina de lupi, în loc de oi,
nu-s Simonii lui Iona trădând lângă zăvoi…

O, Doamne, ce-ntâlnire, ce dor nestăvilit,
ce lacrimi de căință, ce-amar împărtășit,
și câtă mulțumire zvâcnește în șuvoi
pentru Acel ce iartă și-aduce înapoi…!

Cum flacăra arzândă topește-n drumul său,
tot ce-a fost vechi, ‘n osândă, s-a risipit în hău.
Și glasul blând de Tată străbate pân’ dincolo de ziduri,
ca orologiul noaptea cu ticăitu-i sobru,
ca un ecou vibrează până departe-n zare:
"Copiii Mei, veniți, e ceas de îndurare!”

25 noiembrie 2021