La Cina cea Mare

Se înserează...
La lumina stelelor tremurătoare,
Din umbra soarelui scăpătat sub zare
Ierusalimul își face pentru noapte învelitoare;
Dinspre coline străbate parcă un vaier...
Ceva doare,
Ceva trist plutește în aer.
Îngerii-n cer
Se-nfioară-n veşmintele lor de lumină,
Privesc pe pământ,
Regele lor printre oameni la ultima cină...
Odaia de sus parcă-așteaptă
O mare bucurie, o mare durere
Într-o tăcere înţeleaptă.

La acest cel de pe urmă popas,
Care vor fi cuvintele de bun rămas? ...
O inimă cerească peste cei dragi se frânge,
Se plânge pe pământ, în cer se plânge.

De parcă de-o vecie tot împreună-au fost
Găsindu-se iar în acelaşi tainic rost,
Iată, vadra de apă e plină.
În ea fântâna parcă mai suspină...
Ligheanul, ştergarul alături aşteaptă și ele
Dar cine să se plece, să toarne şi să spele? ...
Ca vântu-ncremenit în palmieri
Odaia de sus e plină de tăceri.

Să-ntindă cineva o mână,
Să facă cineva un pas,
S-aprindă cineva-n priviri o scânteie,
Iubirea să se-audă în vreun glas...
Nimeni nici un gest de dragoste nu face.
Se-așteaptă îndelung, se tace, se tace...
Visând bucuria de a fi împărțită,
Pâinea nefrântă, în sine se-ascunde uimită;
Visând sărbătoarea de-a clipoci în pahare
Iertarea...
Vinul nu-și mai poate ține mirarea;
Cineva nevăzut
Privește în suflet pe fiecare,
De la unul la altul
Trece o cutremurătoare întrebare...
Cine ești? Cine ești? ...
Tu care-ntârzii pe fratele tău să-l iubești? ...

O și mai mare tăcere se face,
Se-aşteaptă mai adânc
Și mai adânc se tace...

Deodată însă,
Un murmur ceresc străbate odaia de sus...
Cineva încinge ștergarul,
Toarnă apă, se pleacă să spele,
E chiar Domnul Isus.
Inima cerului s-a oprit o clipă de uimire;
Pe pământ
Se predă cea mai mare lecție de iubire.

Cine ești tu
Pe tălpile căruia
Freamătă de dragoste mâinile cereşti?
Cine ești? Cine eşti? ...
Cine sunteţi voi, doisprezece mănunchi
Pentru care Împăratul măririi,
De la unul la altul,
Stă plecat pe genunchi? ...
Cine sunteți?
Unde vă duceţi? De unde veniţi?
Meritaţi să fiți atât de iubiţi? ...