Când s-a rupt în două perdeaua

Te-am văzut trecând cu fruntea plecată
În jurul Tău vuiau străinii...
O întreagă gloată...

Cu sfială, cu întrebări, cu regret
pe urmele Tale am pornit și eu încet...
Când privirea Ți-ai aruncat peste umărul Tău,
Căutându-mă printre oameni, strigăte, plânset și timp...
M-ai privit cu blândețe, parcă iubind, parcă așteptând...
Să văd și eu că Tu erai Dumnezeu.

M-ai regăsit printre cei ce Te-au condamnat.
Eu am fost palma ce s-a ridicat,
Am fost urma aceea fierbinte pe obrazul Tău palid, de lacrimi brăzdat.
Eu am fost cel ce Ți-a împletit o cunună de spini
Și am așezat-o apăsat deasupra ochilor Tăi senini,
Pe fruntea pe care sudoarea durerii, cu picuri mari de sânge, curgea...
Atunci... am văzut pentru prima dată tristețea, durerea pentru toți cei ca mine,
Pentru lumea cea rea...

Eu am fost printre cei ce au vrut să-Ți împartă cămașa,
Cămașa Ta.
Am fost cel ce a vrut să arunce primul cu piatra,
Să lovească cu biciul, cu vorba...

Nu am văzut că erai curat, nevinovat.
Nu am văzut suferința amară purtată pe chipul Tău blând,
Până când nu ai șoptit acel veșnic, puternic cuvânt:
„Tată, iartă-i, că nu știu ce fac!”
Cu gândul acesta nu am putut să mă împac.
M-a străpuns... m-am cutremurat.

Eram acolo, pe urmele Tale.
Eram acolo, printre cei ce strigau osanale,
Așternându-Ți ramuri, veșminte în cale.
Iar Tu, obosit, îndoit sub crucea de lemn, căzut în praful din drum...
Mă așteptai...
Eu am strigat să Te ridici, să Te scapi, dacă ești Tu Domnul cel bun,
Dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu,
Izbăvește-Te din calvarul acesta greu!
Am avut atâta dispreț...
Tu-mi spuneai că nu văd, că nu știu... că mă ierți...

Eu am fost cel ce am purtat cuiele,
Nepăsător la zgomotul lor străpungându-Ți mâinile.
Te-am auzit când ai spus: „Mi-e sete.”
Eu Ți-am întins în burete oțet...
Tu priveai peste zare, dealuri... peste zile și veacuri, spunând:
„Te iubesc și Te aștept... ”

Eram acolo numărându-Ți clipele
Tu îți dădeai încet viața, sângele
Eu am fost cel ce a înfipt sulița!
Cu nepăsarea mea... cu necredința...
N-am înțeles inima Ta de Dumnezeu
până nu s-a rupt în două perdeaua din sufletul meu...

Ai răbdat, ai tăcut și ai biruit.
Și apoi, un ultim strigăt:
„S-a isprăvit!”
Dar cine a știut? Cine a cunoscut?
Că prin moartea Ta nu era totul pierdut...
Ci a urmat Învierea,
Care s-a înfăptuit și în inima mea.

Viața ce n-o mai puteam duce
Am lăsat-o acolo, lângă Tine, la cruce.
Și am murit și eu lângă ea,
Să pot să capăt iertarea
Și Învierea.