Născut din nou

De s-ar face-n mine pace,
De-ar muri în mine toate
Tot ce-i putred... ce-i nedemn...
Cât mi-e silă de păcate
Și de fapte vinovate,
De ură și de blestem...
Cât mi-e capul plin și gem
Sub privirea aceasta sfântă,
Foc lăuntric coborât
Din locașul Celui Sfânt...

Arde-n mine, mă frământă,
Mă descoase și mi-arată
Cât e haina de pătată...
Cât mi-e sufletul de gol,
Oasele parcă mă dor...
Cât mi-e inima de piatră,
Înghețată, sfărâmată,
Aruncată la pământ,
Departe de tot ce-i sfânt...

Vinovat și împovărat,
Strâns prea tare... înfășurat
În legături făcute aievea
Într-o viață de nepăsare...
Ce-mi păru odată bine,
Iată că acum mă doare:
Doare vorba cea urâtă
Și disprețul arătat,
Doare gluma cea cu țintă
Și privirea prefăcută,
Zâmbetul ursuz și fals...
Dor iubirile străine,
Ale lumii lucruri goale,
Prețuirea unui sine,
Faima lumii trecătoare.
Doare timpul cel pierdut
Faptele ce n-am făcut
Rugăciuni cu buze reci
Cuvântări cu ochii seci.
Doare ziua răzvrătirii
Și a plăcerilor deșarte;
Ascultând de îndemnul firii
M-a purtat mult prea departe...

Ah, privirea Ta, Isuse,
Mă străpunge prea de tot...
Eu mi-am zis: nu-i mare lucru
Să mai gust de la străini
Hrana rea și fructul acru,
Câte-o roșcovă, și apoi
Să mă-ntorc la tot ce-i sacru,
Să mă scutur de noroi...

Azi pricep că-n obiceiuri
Și în datini strămoșești
Mântuirea nu se află,
Nu acolo o găsești...
Azi se luptă-n mine crezuri
Ce-nțelepții lumii noastre
Și arhitectul cel abil
Ni le-au strecurat în minte
Prea ușor și prea subtil.

Azi pricep că împăcarea
E nevoia mea dintâi,
Că mă doare despărțirea,
Vreau la mine să rămâi.
Vinovat! Îmi spune Duhul,
Da, sunt sigur, vinovat!
Eu credeam că-s foarte bine,
M-am mințit, m-am înșelat...
În prezența slavei Tale
N-am cuvânt a m-apăra;
Sunt pierdut...
Azi îmi văd viața
În lumina Ta.

Arde focul Tău în mine
Arde... dar îmi face bine...
Lasă-l, Doamne, să-mi străpungă
Vechiul obicei și rost.
Legăturile robiei
Să le ardă... nod cu nod.
Viața veche, putrezită,
N-o mai vreau, n-o mai suport.
Vreau să moară azi în mine
Eul meu... că n-a făcut
Decât spini și mărăcine,
Buruiană, pai uscat.
Nu pot, Doamne, fără Tine
A săvârși decât păcat...

Azi îmi pui cântaru-n față
Azi credința mi-o măsori...
Doamne, e atât de mică
Mi-e rușine și mi-e frică
Că mă voi topi de tot...
Conștiința ce o dată
La tăcere obligată
Astăzi și-a deschis fereastra
Astăzi i-a căzut marama
Și văd clar ca niciodată
Cum, la ușa mea încuiată,
Ai venit de multe ori...

Cum de azi-Mi apari în cale
Cu raza luminii Tale
Cu puterea-Ți simțitoare...
Ce sunt eu? Ori cine?
Și de ce oare la mine
Iarăși Te-ai gândit?
Cum de mâna Ta străpunsă
Încă o dată e întinsă
Doar să o apuc
Cum de dragostea Ta mare
Azi s-a mai oprit odată
Și în dreptul meu?

Știu, Tu ai vrut să-mi fie bine
Știu, hotărârea-mi aparține...
Azi decid să mă opresc
Azi decid să nu mai fiu
Robul nimănui, ci fiu
Fiu al păcii, fiu al crucii
Fiul Tatălui ceresc...
Azi am hotărât cu Tine
Înspre ceruri să pornesc
Viața mea Îți aparține
Din moarte Ți-o dăruiesc