Confesiunea mea

Eram ingrată şi risipitoare,
Şi de cutremur mă temeam,
De moarte, boli, aveam oroare,
Iar sensul vieţii nu-l găseam.

Să scoale morţi din adormire,
Domnul a zguduit pământul,
Şi ţării i-a dat altă-orânduire
Şi multe inimi au primit Cuvântul.

Şi cum s-au petrecut, cu bucurie,
Momente pregătite-n slavă, sus:
În parcul înflorit am cumpărat o Biblie
Şi-un martor mi-a vorbit despre Isus.

Iar o colegă ce era baptistă,
M-a dus la adunare–ntâia dată,
Ea ani de zile m-aşteptase, tristă
Şi-atunci am fost un ceas întârziată.

La început a fost Cuvântul,
Baptişti înseamnă botezaţi,
Cei ce se pocăiesc şi-L vor pe Domnul:
În apă-s cufundați și sunt iertaţi.

Au început felurite-ncercări:
(Doar răului declarasem război)
Prigoane, îndoieli, frământări.
Dar Domnul e Cel Ce biruie-n noi.

Mă preocupa întrebarea:
Care e cea mai după Cuvânt?
Cutare biserică sau adunarea,
În care am intrat prin legământ?

Iar după ani greoi, de căutări şi chin,
M-am lămurit că ucenicilor li s-a dat
Întâia oară, numele de CREŞTINI,
În Antiohia, şi-n duh m-am bucurat.

Târziu am înţeles că perfect
E doar Ierusalimul ceresc,
Chiar prima Adunare avea un defect:
Dorea şi-un rai egalitar pământesc.

Nici o biserică de pe pământ
Nu-i ideală, ci doar în prigoană,
Este ca Smirna din Cuvânt:
Plângând e Mireasa fără prihană.

Singura nuanţă dintre pocăiţi,
E data de predarea sufletească,
Nu o doctrină ne va face sfinţi,
Ci doru-n duh pe Isus să-L cunoască.

Ne-am botezat cu toţii, fiind, deci, baptişti,
În Duhul îmbrăcaţi, suntem penticostali,
Îl aşteptăm pe Isus –fiind şi adventişti!
Dar El doreşte-nchinători leali.

Domnul ne vrea dreptcredincioşi,
Creştini, după Evanghelie să trăim,
Să Îl vestim pe Isus, bucuroşi,
Şi astfel martori, deci MARTIRI să fim.