Un an laodicean

Stai lângă drum cu fruntea udă, din nou la capăt de ocol,
Că după înc-un an de trudă, eşti tot sărac… şi orb … şi gol….
Cine-i de vină? N-ai ce spune; de fapt nici nu te-ai prea luptat,
Ce viaţă ai de rugăciune? Trei vorbe spuse lângă pat?

Iar studiu biblic? Nu ai vreme, căci timpul este bani şi bani;
Şi necredinţa se tot teme ce va mânca peste cinci ani.
Atât de multă ameninţare, atât de mari solii de har,
Nu ţi-au străpuns urechea tare, nu te-au adus lângă altar.

S-a pregătit cu mâini promise tot cerul ca să te ajute,
Şi-n calea ta au fost trimise atâtea suflete pierdute.
Dar câtor orbi le-ai dat lumină? Pe câţi bolnavi i-ai vizitat?
Câţi bani, cerneală sau benzină s-au scurs pentru apostolat?

N-ai vreme? Teme-te s-o spui. Ca nu cumva să ţi-o ia toată,
La pofte ochiul ai să-l pui? Să faci ce face lumea toată.
Nu te căiesc e treaba ta cu ce sămânţă semeni clipa,
Dar când speranţa va zbura mâhnit îi vei privi aripa.

De-atâţia ani urmându-ţi planul, te afli printre biruinţi,
Nici prin minune ca la anul să semeni viaţă din arginţi.
O, de mai poţi să iei aminte, primeşte-mi singura povaţă.
Ia ţinta lui Hristos în minte, căci timpul nu e bani, e viaţă!