Categorie: Invataturi biblice
„Şi Rut a zis: «Nu stărui de mine să te părăsesc, ca să mă întorc de la tine! Pentru că încotro vei merge tu, voi merge şi eu; şi unde vei găzdui tu, voi găzdui şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău, Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri şi eu şi acolo voi fi înmormântată. Aşa să-mi facă Domnul şi încă mai mult, dacă altceva decât moartea mă va despărţi pe mine de tine!» Şi văzând că era hotărâtă să meargă cu ea, a încetat să-i mai vorbească. Şi au mers amândouă până au ajuns la Betleem. Şi a fost aşa: când au ajuns la Betleem, toată cetatea era în mişcare din cauza lor şi femeile cetăţii ziceau: «Aceasta este Naomi?» Şi ea le-a zis: «Nu mă numiţi Naomi (Plăcerea mea), numiţi-mă Mara (Amărăciune), pentru că Cel Atotputernic m-a amărât foarte mult»“ (Rut 1:16-20 ).
„Şi femeile au zis către Naomi: «Binecuvântat fie Domnul, care nu te-a lăsat în ziua aceasta fără unul care are drept de răscumpărare, şi numele său să fie vestit în Israel. Şi el îţi va fi înviorarea vieţii tale şi îngrijitorul bătrâneţelor tale, pentru că l-a născut nora ta, care te iubeşte, care-ţi este mai bună decât şapte fii.» Şi Naomi a luat copilul şi l-a pus la sânul său şi i-a fost doică. Şi vecinele i-au pus un nume, zicând: «Un fiu i s-a născut Naomei.» Şi i-au pus numele Obed. El este tatăl lui Isai, tatăl lui David“ (Rut 4:14-17 ).
Nici un împărat în Israel
Capitolele de încheiere ale cărţii Judecători arată într-un mod zguduitor decăderea rapidă a lui Israel de la credincioşia sa faţă de Dumnezeu. După ce copiii lui Israel au părăsit drumul cel drept, au mers repede pe drumul care coboară, iar îngrozitorul final a fost caracterizat de lăcomie, necredinţă, stricăciune şi nimicire reciprocă. În legătură cu aceasta se spune: „În zilele acelea nu era împărat în Israel: fiecare făcea ce era drept în ochii săi“ (Judecători 21:25 ). Rezultatele triste care ne sunt descrise, erau consecinţa anarhiei şi a plăcerii de sine, care caracteriza poporul în acea vreme.
Când Dumnezeu punea împăraţi şi domnitori, atunci aceştia trebuiau să fie spre binele oamenilor, căci era necesar ca oamenii să fie conduşi şi călăuziţi; toţi cei care doreau să trăiască în această lume o viaţă în pace şi linişte, trebuiau să asculte de conducători. Însă aceşti conducători trebuiau să arate spre Acela, care este mai mare şi mai puternic decât ei, spre Dumnezeu Însuşi. El este Conducătorul suprem - Împăratul veşnic; a asculta de El înseamnă pentru oameni pace şi binecuvântare. Însă jugul Său blând a fost scuturat, deoarece păcat înseamnă rebeliune faţă de Dumnezeu, iar anarhia a luat în viaţa oamenilor locul dreptei Sale domnii: „Noi toţi, ca nişte oi, ne-am rătăcit, ne-am întors fiecare la calea lui“ (Isaia 53:6 ), „pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu“ (Romani 3:23 ).
Cât de minunat este totuşi, având în vedere această realitate tristă, că Dumnezeu a găsit o cale pentru mântuirea păcătoşilor pierduţi, că El, în harul Său, cheamă pe oameni la Sine; tuturor celor care ascultă de chemarea Sa le face parte de iertare şi mântuire; în loc să meargă pe calea nimicirii şi a morţii, aceştia sunt conduşi prin El pe căile dreptăţii şi ale vieţii.
Ei căutau o moştenire de locuit (capitolul 18)
Lăcomia, nemulţumirea şi fărădelegea au înflorit în mijlocul poporului Israel. Găsim un levit care a fost gata să vândă pentru argint pe Dumnezeul său şi o seminţie care nu a fost mulţumită cu moştenirea Domnului, ci a căutat un loc în altă parte. În ambele cazuri, urmarea a fost necredinţa faţă de Dumnezeu. Intenţia Domnului a fost să fie Împărat în Israel; domnia Sa ar fi fost cea mai bună şi fiecare din ţară ar fi avut destul la picioarele Sale, însă copiii lui Iacov au iubit căile lor mai mult decât căile Sale, iar daniţii au crezut că vor găsi ceva mai bun decât ceea ce avea Dumnezeu pregătit pentru ei. Este remarcabil că ei nu sunt amintiţi printre cei 144000 din Israel, care vor sta odată înaintea lui Dumnezeu şi vor cânta despre mântuirea Lui (Apocalipsa 7 ).
Este destul de trist să descoperim aceste lucruri la oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu, însă este mult mai trist să le vezi la aceia care au mărturisit că Îi aparţin. Cu toate acestea, istoria se repetă, iar ceea ce a fost atunci pentru Israel o cădere, se întâlneşte astăzi prea des la mulţi care au mărturisit că Îl cunosc pe Dumnezeu. Nimic nu poate să-i oprească pe oameni de a se lăsa luaţi de şuvoiul independenţei, al plăcerii de sine şi al necredinţei faţă de adevărul Evangheliei lui Dumnezeu, care astăzi curge aşa de repede la vale, decât numai cunoaşterea lui Hristos ca Salvator şi Domn.
Sunt oameni care se laudă cu înaintaşii lor evlavioşi, sau cu legăturile lor cu asociaţii religioase cu rang şi tradiţie, sau cu creştini a căror învăţătură este potrivită Scripturii, însă nimic din toate acestea nu îi vor ţine pe drumul cel drept. Trebuie să fie prezentă viaţa, credinţa mântuitoare în Domnul Isus Hristos şi dăruirea personală şi permanentă faţă de El. Este foarte remarcabil că necredincioşii daniţi veneau din ţinutul de baştină al lui Samson. Ei au văzut lucrările puternice ale nazireului consacrat lui Dumnezeu, însă aceasta nu i-a împiedicat să-L părăsească pe Dumnezeu. Instigatorul necredinţei lor nu a fost altul decât un nepot de-al lui Moise (Judecători 18:30 ).
Un mare contrast
În vechile scrieri iudaice, cartea Rut aparţinea cărţii Judecători. Evenimentele care ne sunt relatate în cartea Rut au avut loc în timpul judecătorilor, iar viaţa şi dăruirea lui Rut constituie un îmbucurător contrast faţă de decăderea care caracteriza acele timpuri. Rut este un frumos tablou al dăruirii neîmpărţite faţă de o persoană mult iubită; scoasă din ţara Moabului, prin dragostea ei faţă de Naomi, ea a ajuns pe deplin în domeniul acestei dragoste. Rezultatul eliberării este dăruirea faţă de eliberator, iar Domnul doreşte să ne elibereze de lume, de carne, de diavolul şi de tot ceea ce ne leagă, ca astfel să-L urmăm numai pe El. Domnul vrea să ne lege de El cu legăturile puternice ale dragostei şi să ocupe locul suprem în sentimentele noastre, aşa cum a fost cazul cu Naomi în inima lui Rut. Acesta este ţelul oricărei biruinţe; la aceasta ar trebui să ne conducă cercetările noastre, şi aceasta va fi în ochii Săi de o valoare mult mai mare decât faptele puternice, va fi o biruinţă asupra diavolului mult mai mare decât ar putea să o aibă alte lucrări.
Naomi şi Mara
În Naomi devine vizibil ceea ce la Domnul Isus a ieşit la lumină în toată desăvârşirea, iar drumul pe care a mers ea arată într-o oarecare măsură necazul Său şi bucuria care a urmat.
Naomi a plecat într-o ţară străină şi a gustat acolo amărăciunea morţii; ea a trebuit să exclame: „Nu mă numiţi Naomi („Plăcerea mea“), numiţi-mă Mara („Amărăciune“)“. Însă în toată întristarea ei trebuie să se fi văzut ceva din gingăşia despre care vorbeşte numele ei, căci numai aşa ne putem explica devotamentul nurorii ei, Rut.
Gingăşia şi amărăciunea s-au întâlnit în Naomi, iar dacă dorim să vedem aceste lucruri în toată desăvârşirea şi puterea lor, atunci trebuie să ne îndreptăm spre Domnul Isus. Numele Său este plăcut, este cel mai frumos, pe care urechile noastre l-au auzit vreodată, şi El se dovedeşte peste măsură de bun cu cei ai căror ochi au ajuns prin harul lui Dumnezeu să vadă. Aşa a fost El, atunci când a trăit pe acest pământ, şi este Acelaşi şi astăzi pe tron. Desigur, noi n-am fi cunoscut niciodată frumuseţea care locuieşte în Domnul, dacă El n-ar fi mers pe drumul amărăciunii şi al durerii. El a fost Omul lacrimilor, Omul cu inima zdrobită (Psalm 69), însă amărăciunea Lui, pe care El a simţit-o faţă de oamenii pierduţi în timpul acestei minunate vieţi de intimă dăruire faţă de Dumnezeu, a fost numai preludiul durerilor îngrozitoare, pe care le-a purtat pe cruce, când a luat din mâna lui Dumnezeu paharul amar al judecăţii asupra păcatelor noastre. Acolo, râurile de apă au năvălit asupra Lui, iar orice durere a lovit inima Lui cu cea mai mare intensitate. Golgota a însemnat pentru Domnul Isus „Mara“. Însă mărimea acestei amărăciuni a descoperit şi gingăşia acelei iubiri minunate, care nu putea să fie reţinută de nici o putere şi nu putea să fie zdrobită de nici o durere. Da, El posedă o dragoste nemăsurată, care este mai tare decât moartea, care este ne-spus de minunată şi care rămâne veşnic.
Rut, ataşată de Naomi în mâhnirea ei şi din dragoste faţă de Naomi, care a trecut prin „Mara“, a spus: „Nu stărui de mine să te părăsesc, ca să mă întorc de la tine! Pentru că încotro vei merge tu, voi merge şi eu; şi unde vei găzdui tu, voi găzdui şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeu tău, Dumnezeu meu; unde vei muri tu, voi muri şi eu şi acolo voi fi înmormântată. Aşa să-mi facă Domnul şi încă şi mai mult, dacă altceva decât moartea mă va despărţi pe mine de tine“ (Rut 1:16, 17 ).
Când a luat această decizie remarcabilă, Rut nu ştia nimic despre Boaz, care este un tablou al lui Hristos în puterea Sa actuală, şi nici despre dragostea şi poziţia privilegiată care o aştepta. Dragostea Naomei o călăuzea, şi ea era mulţumită cu aceasta, chiar dacă ar fi fost prezent pericolul de a nu locui şi a nu trăi, ci a „merge“ şi a „muri“ împreună cu Naomi. Despăgubirea pentru drumul pribegiei ales de ea, Rut a găsit-o în bucuria de a fi împreună cu Naomi.
Un vers dintr-o cântare engleză spune că ceea ce a făcut din noi nişte pelerini aici jos pe pământ este comoara pe care am descoperit-o în dragostea Sa. Nimic altceva nu va da naştere la aşa ceva; nici chiar gândul la slăvile viitoare nu poate să ne despartă de lume. Puterea de atracţie a patriei noastre viitoare, chiar dacă este mare, nu poate prin ea însăşi să desprindă inimile noastre de această lume. Numai dragostea Sa - dragoste care a fost descoperită la Golgota - poate cauza aceasta şi astfel calea pe urmele Sale este permanent în legătură cu crucea. De aceasta era apostolul Pavel stăpânit când scria: „Ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Galateni 2:20 ).
Dumnezeu doreşte ca, aşa cum Rut şi-a găsit partea ei în Naomi, şi prin aceasta a ieşit pentru totdeauna din Moab şi toate interesele ei le-a îndreptat asupra unei persoane a cărei dragoste o călăuzea, tot aşa şi valoarea mare a Domnului Isus, care a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea, să dea naştere în noi la o totală dăruire faţă de El.
Rezultatul călcării pe urmele Sale
Rut nu a pierdut nimic rămânând credincioasă Naomei, deoarece, ca rezultat al credincioşiei ei, „s-a întâmplat că aceasta era partea de ogor a lui Boaz“ (Rut 2:3 ), al unui om care avea o inimă plină de înţelegere, pentru că a încurajat-o pe Rut şi a vorbit inimii acesteia (versetul 13). Dar nu numai atât; el era un om puternic şi bogat, iar ogorul care îi aparţinea, era suficient pentru nevoile ei.
Dacă am văzut suferinţa Naomei ca pe un tablou al suferinţelor îngrozitoare prin care a trecut Domnul, atunci bogăţia lui Boaz vorbeşte despre puterea şi mărimea Sa actuală. El a fost înălţat; toate i-au fost date în mâini, iar acum Îşi găseşte toată bucuria în a face parte de binecuvântările lui Dumnezeu tuturor acelora care sunt săraci şi nevoiaşi.
Boaz nu ar fi spus: „Nu te duce să culegi în alt ogor“, dacă nu ar fi ştiut că ogorul său era suficient pentru Rut. Domnul nu ar fi spus: „Harul Meu îţi este de ajuns“, dacă plinătatea acestui har nu ar fi putut linişti toate nevoile noastre.
Există urcuşuri abrupte pe urmele Sale şi frânează încercările paşii pelerinului? Harul Domnului este mai mare decât toate acestea, iar cei care merg pe această cale experimentează cât de binecuvântată este ea, căci Hristos a spus: „va primi mult mai mult în timpul acesta, iar în veacul care vine, viaţă eternă“ (Luca 18:30 ). Astfel, Rut a cules spice pe ogorul lui Boaz atât timp cât a fost nevoie, iar ea a observat că el avea grijă de ea în toate privinţele, aşa încât avea suficient nu numai pentru sine, ci mai rămânea ceva.
Această întreagă istorie este deosebit de interesantă şi plină de învăţături, însă vrem să vorbim puţin despre sfârşitul cărţii:
Rezultatele tristeţii Naomei
Este remarcabil că la sfârştul cărţii, Naomi păşeşte iarăşi în prim-plan. De data aceasta nu în suferinţa şi necazul ei, ci la recoltarea roadelor frumoase ale ostenelii ei. Putem vedea în aceste roade:
Adunarea
Naomi a pierdut pe Elimelec şi pe fiii ei în ţara Moabului, însă a câştigat pe Rut, care era mai bună decât şapte fii (Rut 4:15 ); în aceasta vedem un tablou a ceea ce a pierdut Domnul şi a ceea ce a câştigat pentru Sine prin moartea Sa. El a venit la Israel, poporul Său, însă acesta L-a respins şi astfel El a pierdut pentru un timp împărăţia şi poporul. El a fost tăiat din ţara celor vii. Însă, chiar dacă a pierdut pentru un timp Israelul, El a câştigat Adunarea, adică: toţi credincioşii din toate popoarele. Nimeni nu poate să exprime în cuvinte cât de preţioasă este Adunarea pentru El. Ea este „perla preţioasă“, pentru care Domnul a vândut tot ce avea şi pentru care a mers în adâncul cel mai de jos al morţii, atunci când orele întunericului judecăţii lui Dumnezeu L-au învăluit.
Nu vorbesc despre mărturisirea exterioară a numelui lui Hristos, care este aşa de stricată, ci despre ceea ce este de preţ în interiorul acestei mărturisiri şi pe care o numeşte „Adunarea Mea“. Adunarea, ca soţie a Mielului, va fi însoţitoarea Lui veşnică, căci nu va mai dura mult şi va răsuna „ca un glas de ape multe şi ca un glas de tunete puternice, spunând: «Aleluia! Pentru că Domnul Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-i dăm glorie, pentru că nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit!»“ (Apocalipsa 19:6, 7 ). În acea zi minunată, Domnul va vedea rodul muncii sufletului Său şi se va sătura; însă deja acum, când El este încă lepădat pe pământ, Adunarea este mângâierea şi bucuria Sa.
Nu este surprinzător că unii care aparţin Adunării Sale - fiecare credincios răscumpărat prin sângele Domnului Isus aparţine Adunării - aleargă după lumea care L-a lepădat pe Hristos, în loc să tindă să corespundă marelui privilegiu, care constă în a face bucurie inimii Sale? În toată veşnicia nu va fi un alt privilegiu mai mare pentru noi ca acesta. Nu există nici o altă pierdere mai mare pentru noi ca credincioşi decât pierderea acestui privilegiu. Aceasta este ceea ce diavolul caută să nimicească şi să strice, iar pentru aceasta el foloseşte şiretenia sa şi îşi întinde cursele sale. Adevăratul biruitor, dimpotrivă, este ataşat de Domnul şi este bucuros când din pricina Sa pierde totul.
Adorarea Tatălui
Femeile din Betleem s-au adunat în jurul Naomei ca să o felicite şi au spus: „Un fiu i s-a născut Naomei“ (Rut 4:17 ). Ele nu spuneau că el ar fi fost născut lui Rut sau lui Boaz, ci spuneau: „Naomei“, deoarece copilul nu va fi altceva pentru Naomi, decât răsplătirea pentru „Mara“ într-o ţară străină.
Femeile au dat nume acestui copil, pe care îl priveau ca fiind al Naomei; „i-au pus numele Obed“, ceea ce înseamnă „adorator“. „Şi Naomi a luat copilul şi l-a pus la sânul său şi i-a fost doică“ (Rut 4:16 ). Ea a iubit foarte mult copilul, pentru că era copilul lui Rut, care a arătat aşa multă dragoste faţă de ea (Rut 4:15 ).
Aici ne este prezentat un alt rezultat al morţii Domnului Isus. El a venit de la Tatăl, pentru că Tatăl căuta adoratori (Ioan 4:23 ). De aceea El a suferit şi a murit, iar moartea Sa nu a fost zadarnică, de-oarece prin ea Dumnezeu a răscumpărat prin sângele Său scump o mulţime care nu se poate număra. Aceştia pot să se închine lui Dumnezeu în Duh şi în adevăr, deoarece cunosc dragostea Sa descoperită în moartea lui Hristos. Cine poate măsura bucuria care umple inima Domnului Isus, atunci când El Îi aduce lui Dumnezeu Tatăl adorarea acelora care Îl iubesc? Această adorare din inimi care sunt umplute cu dragostea lui Dumnezeu, este preţioasă pentru Domnul Isus, pentru că este rodul inimilor şi buzelor alor Săi, care Îl iubesc şi care sunt iubiţi de El.
Slava împărătească a lui Hristos
Obed a născut pe Isai, şi Isai a născut pe David, care, ca împărat, reprezintă profetic slava viitoare a lui Hristos.
Domnul este încă lepădat de această lume, însă timpul revenirii Sale este aproape. Atunci, El va purta pe Capul Său, acoperit cândva cu spini, cununa domniei universale, iar ca Fiul puternic al lui David, sceptrul Său se va întinde până la marginile pământului. Atunci, Israel Îl va primi ca Fiu al lui Dumnezeu şi ca Împărat al său, suspinul pământului stricat prin păcat se va sfârşi, iar tot ce are suflare Îl va lăuda. Fiecare notă a fiecărui cântec va fi atunci spre lauda Împăratului.
Cât de mare va fi bucuria inimii Sale, când va privi la o creaţie care prin lumina Feţei Sale va ieşi cu bucurie înaintea Lui, când oamenii, pe care El i-a salvat din robia diavolului, vor tresălta de bucurie în cunoaşterea lui Dumnezeu! Însă temelia acestei bucurii supreme, care va umple pământul în timpul slavei Sale împărăteşti, o constituie suferinţele Sale şi moartea Sa.
Toţi cei care Îl iubesc cu adevărat, doresc această zi a slavei, pentru a savura momentul în care El va fi înălţat şi adorat în lume, lume în care El a fost şi este dispreţuit şi batjocorit. Noi Îl iubim şi Îl urmăm, însă nu din cauza unei cununi de slavă, care va străluci cândva pe capul Său, ci din pricina dragostei Sale, o dragoste care şi-a descoperit gingăşia în mijlocul ruşinii şi a nevoilor „Marei“ de pe Golgota. Această dragoste, şi numai ea, este aceea care ar trebui să ne constrângă să-i slujim neobosiţi, să-L urmăm plini de dăruire şi să-L întâmpinăm cu dragoste din inimi arzătoare şi neîmpărţite. Aceasta este calea biruitorului.
Este dorinţa noastră să mergem pe această cale? Atunci să ţinem strâns la ceea ce El a spus: „Eu vin curând: ţine cu tărie ceea ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Pe învingător îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi afară nicidecum din el; şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care coboară din cer, de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou. Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice adunărilor“ (Apocalipsa 3:11-13 ).
sursa: https://comori.org/