Un burduf pentru lacrimile noastre. W. J. Hocking

Categorie: Invataturi biblice
 

Sunt multe imagini frumoase şi delicate folosite în Scriptură pentru a exprima grija iubitoare a lui Dumnezeu şi atenţia Lui pentru copiii Săi. Iar cea menţionată în antetul acestei scrisori nu este cea mai puţin izbitoare. Psalmistul vorbeşte despre vrăjmaşii care îl asupresc şi îl prigonesc zilnic. Dar în faţa tuturor ameninţărilor lor rele, el îşi ridică ochii încrezător spre Dumnezeu care este păzitorul lui. „În ziua în care mă voi teme”, spune el, „mă voi încrede în Tine”. Apoi el dă glas încrederii sale fără rezerve cu privire la grija individuală pe care Dumnezeu o arată în toate împrejurările încercării. „Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău” (Psalmul 56:8 ).

Expresia figurativă nu este una greu de înţeles. A pune lacrimi într-un burduf transmite imediat ideea păstrării lor ca fiind de mare preţ. Se pare că era un obicei în Orient să se împacheteze în săculeţi sau în sticle mici, sigilate cu o pecete, orice obiect mic de valoare, cum ar fi podoabe de argint sau de aur, sau pietre preţioase. Aşadar sensul general al cuvintelor pare să fie acela că Dumnezeu priveşte lacrimile lui David ca fiind de o aşa valoare încât trebuie să fie adunate la El.

Lacrimile sunt expresia exterioară a unei suferinţe şi amărăciuni interioare. Într-o lume în care păcatul domneşte spre moarte, lacrimile sunt inevitabile. Nici unul dintre copiii lui Adam nu este scutit. „Pentru că omul se naşte pentru necaz, aşa cum scânteile zboară în sus.” (Iov 5:7 ). Prin urmare este mângâietor să ştim că sunt unele împrejurări în care lacrimile au cu adevărat valoare înaintea lui Dumnezeu, în timp ce ele de asemenea îngăduie ocazii în care putem experimenta ce este aşa de minunat în sine – afecţiunea divină.

Ceea ce cauzează lacrimile depinde de multe. Desigur, este o sarcină mult prea lungă să enumerăm aici toate diferitele cauze ale lacrimilor, unele vrednice de laudă iar altele vrednice de dojană. Doar unul sau două exemple trebuie să fie suficiente, în special în ilustrarea subiectului acestei scrisori.

Vedem ce grijă aparte a avut Domnul, în timpul zilelor Sale în trup, pentru aceia care au suferit şi au plans. Vă aduceţi aminte întâmplarea cu văduva din Nain, care s-a întâlnit cu El chiar pe când însoţea trupul fiului ei mort la mormânt. Atunci când Domnul a văzut-o plângând I s-a făcut milă, şi i-a spus „Nu plânge!”. Iar apoi El i-a dat înapoi pe fiul ei. Dar era aceeaşi dragoste, care păstrează lacrimile sfinţilor în burduful Său, cea care mai întâi de toate, i-a spus „Nu plânge!”.

Maria Magdalena stând în faţa mormântului lui Isus deschis, dar gol, era copleşită de amărăciune. Trupul Aceluia pe care Îl iubise şi Îl adorase nu era acolo. Petru şi Ioan au plecat la casele lor. Dar Maria „stătea afară lângă mormânt, plângând”. Apoi Cineva a luat aminte de departe la acele lacrimi. El S-a apropiat şi i-a pus acea întrebare blândă şi duioasă „Femeie, de ce plângi?”. Nu putem spune oare că lacrimile acelui suflet credincios şi devotat erau lacrimi pentru burduful Său?

Poate cea mai izbitoare întâmplare de felul acesta scrisă în Evanghelii este în legătură cu doliul surorilor din Betania. Arată într-un mod absolut cum Domnul înţelege sentimentele şi împrejurările acelora care suferă. Citim aceste cuvinte însemnate: „Isus iubea pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr”. În acest cerc familial fericit a venit moartea. Lazăr a murit şi a fost îngropat. Iar Domnul nu a venit în casa lovită de tristeţe din Betania până când Lazăr nu era mort de patru zile. Apoi, lacrimile celei îndoliate s-au revărsat la picioarele Sale. Dacă gândul că Domnul a fost nepăsător la acele lacrimi s-ar înălţa chiar în inimile noastre, propriile Sale lacrimi ar respinge complet un asemenea gând. „Isus deci, când a văzut-o plângând, şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând, a suspinat în duh şi S-a tulburat în Sine. Şi a spus: Unde l-aţi pus? Ei I-au spus: Doamne, vino şi vezi. Isus plângea. Iudeii deci spuneau: Iată cât îl iubea!”(Ioan 11:33-36 ). Fiecare lacrimă era o dovadă a puternicei afecţiuni a Domnului. Şi cât de mult a preţuit El lacrimile acelor surori întristate! Nu putem spune că şi acelea erau lacrimi pentru burduful Său?

Este bine să ţinem minte că dragostea şi mila Domnului sunt şi acum la fel cum au fost întodeauna. Iar necazurile şi încercările din această lume le cheamă să se reverse către noi, dându-ne posibilitatea experimentării harului Său milos pe care nu am putea-o avea altfel.

„ Îţi mulţumim Doamne, pentru zile de trudă,
Când izvoarele pustiei erau uscate;
Şi mai întâi am cunoscut ce adâncime de nevoie
Poate dragostea Ta să împlinească.

Îţi mulţumim pentru acea odihnă în El
Pe care doar cel obosit o cunoaşte –
Mila desăvârşită, minunată
Pe care trebuie negreşit să o învăţăm aici jos.

Îl cunoaştem aşa cum nu L-am fi putut cunoaşte
Prin anii de aur ai cerului;
Acolo vom vedea faţa Sa glorioasă.
Dar Maria I-a văzut lacrimile.

Atingerea care vindecă inima rănită
Nu este simţită acolo sus;
Îngerii Săi cunosc binecuvântarea Sa,
Sfinţii Săi trudiţi cunosc dragostea Sa.”

Se poate, prin îndurarea lui Dumnezeu, ca lacrimile tale să fi fost puţine până acum, dar ele vor veni mai devreme sau mai târziu. Ţine minte că este Unul care îţi numără fiecare lacrimă. Pot fi lacrimi de suferinţă în doliu, sau din cauza îndărătniciei altora, sau din cauza suferinţei care vine peste tine din cauza credinţei tale în Domnul şi în Cuvântul Său. În fiecare caz, ele să fie astfel de lacrimi pe care El le poate pune în burduful Său.

articol preluat si tradus de pe stempublishing.com

sursa: https://comori.org/