Trăind pentru sine sau pentru Hristos? din revista „The Bible Treasury”

Categorie: Invataturi biblice
 

„Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecând aceasta: că, dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru ei a murit şi a înviat. Astfel încât noi, de acum, nu cunoaştem pe nimeni potrivit cărnii; şi chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos potrivit cărnii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem astfel” 2. Corinteni 5:14-16

Gândul predominant pe care îl am citind aceste versete este pe cât de simplu, pe atât de important, şi anume, dragi fraţi, pentru ce trăim? o întrebare plină de greutate, fără îndoială, şi nu este nicidecum momentul să ne eschivăm de la a răspunde la această întrebare, din contră, ar trebui să răspundem în temere de Dumnezeu. Am avut în vedere în mod special versetul 15: „şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi”, anume cei credincioşi. Toţi erau morţi, credincioşi şi necredincioşi deopotrivă, toţi erau oameni  ruinaţi înaintea lui Dumnezeu; şi moartea lui Hristos este dovada condiţiei fiecărui suflet în starea lui naturală; şi anume, toţi sunt pierduţi – lipsiţi de viaţă înaintea lui Dumnezeu, încât chiar Fiul lui Dumnezeu, care este Viaţa Însăşi, a trebuit să sufere – nu  s-a găsit nimic altceva decât moartea pentru El în această lume, iată dovada că nu exista viaţă în lume. Totul zace atât de iremediabil în moarte, încât singura cale de ieşire din această situaţie a fost moartea Lui. Şi „El a murit pentru toţi” . Nu se spune că toţi trăiesc, deşi fără îndoială în El exista viaţă suficient pentru fiecare suflet, viaţa veşnică în Hristos; dar apoi, de fapt, niciun suflet nu vrea să Îl primească. Aşadar harul a lucrat şi a fost dat unora, nu tuturor, să Îl primească. Deci se adaugă „El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc” adică tuturor celor care cred în El şi au viaţa „pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru ei a murit şi a înviat”.

Acum, nu este altă întrebare care se ridică în fiecare zi ca cea care aduce în discuţie unul dintre aceste două lucruri şi anume, dacă trăim pentru noi înşine sau pentru Acela care pentru noi a murit şi a înviat. Şi nu trebuie noi să recunoaştem adevărul trist că în mod constant trebuie să ne mustrăm sufletele? Cât de adesea, ca să nu spun de obicei, primul impuls al inimii este să luăm din orice acea parte care ne slujeşte pentru propria noastră plăcere, satisfacţie sau importanţă? Ce altceva este aceasta decât a trăi pentru sine?

Când se ridică o întrebare înaintea noastră, când orice, fie în privinţa unui rău care să fie evitat, a unei pierderi care să fie evitată, sau a vreunui câştig, apare înaintea noastră, nu este oare tendinţa noastră să privim cum se va răsfrânge asupra noastră înşine şi să îi dăm această direcţie care ne va aduce avantaje, care va fi spre profitul nostru într-un fel sau altul? Nu spun că facem aşa întotdeauna pentru noi personal, poate pentru familia noastră, pentru copii, privind către viitor sau către prezent. Întotdeauna este greşit când procedăm aşa. Dumnezeu nu vrea ca să neglijăm binele real al celor care ne sunt dragi şi care depind de noi; dar întrebarea este dacă ne încredem în noi înşine sau în Hristos. Suntem noi cei mai potriviţi să judecăm ce este cel mai bine pentru copiii noştri? Suntem oare noi cei mai puţin părtinitori şi cei mai înţelepţi ca să decidem care este pentru ei binele care rămâne, şi nu doar folosul trecător? Totul se reduce la o chestiune foarte simplă. Avem două naturi – una care totdeauna vrea să apuce/pună mâna pe ceea ce îi aduce plăcere şi o înalţă, şi alta care, prin harul lui Dumnezeu, este dornică să sufere pentru Hristos şi se alipeşte de ceea ce este din Hristos. Dar după cum spune apostolul în altă parte, nu ceea ce este duhovnicesc vine întâi, ci ceea ce este firesc, şi apoi ce este spiritual. Exact aşa se întâmplă în experienţa noastră practică.

Gândul care se iveşte imediat când există vreo încercare sau vreo greutate, este cel natural, firesc, şi anume cum să ieşim din acea dificultate – şi nu cum să îl glorific pe Dumnezeu în acea situaţie, şi cum să scot din ea laudă pentru Hristos. Apoi, din nou, dacă există vreo posibilitate de îmbunătăţire a împrejurărilor, acesta este primul gând – ceea ce este natural. Nu trebuie oare să fim veghetori în privinţa acestui lucru? Nu ar trebui oare să fie bine întemeiat în inima fiecăruia gândul – acesta este un pericol pentru mine?

Poate nu suntem toţi încercaţi în acelaşi fel; pentru că ceea ce pentru cineva este o satisfacţie s-ar putea să nu fie şi pentru altcineva. Dar există un lucru trist în privinţa căruia toţi suntem de acord: avem o natură căreia îi place sinele, şi pe care caută să îl satisfacă, şi deci avem tendinţa de a face pe plac acelei naturi ca prim gând al inimii. Dar să Îl lăsăm doar pe Hristos să stea înaintea sufletelor noastre – haideţi să ne amintim de El, atunci când fie necaz, fie plăcere ne stau înainte, şi atunci? Ceea ce este natural va dispărea: judecăm acea manifestare firească. Spunem „Acesta este un lucru care nu Îi aduce nicio glorie lui Hristos”. Şi pentru ce altceva suntem aici? Să ne amintim că Dumnezeu a lucrat totul ca să ne facă potriviţi prezenţei Sale: El ne-a făcut părtaşi ai moştenirii sfinţilor în lumină. Nu este nicio îndoială în această privinţă: acest adevăr este de nezdruncinat. Dar întrebarea practică pentru sufletele noastre este dacă inimile noastre, cunoscând bunătatea desăvârşită a Dumnezeului şi Tatălui nostru faţă de noi, pătrundem acest gând măreţ - şi anume că El Îl pune acum pe Hristos, mort şi înălţat, înaintea noastră, pentru ca, atât în prezenţa îngerilor cât şi în cea a oamenilor, da, chiar în prezenţa Lui Însuşi, să poată exista minunata privelişte a fiinţelor care odinioară nu trăiau decât pentru sine, ridicate acum cu totul deasupra sinelui prin însăşi imaginea lui Hristos pe care o au înaintea sufletelor lor.

Să lăsăm ca lucrurile acestea să ne influenţeze oricare ar fi împrejurările prin care trecem zi de zi! Acesta este lucrul principal pentru umblarea fiecărui sfânt. Există şi alte lucruri măreţe pentru Adunare; dar acestea sunt cu atât mai măreţe cu cât sunt zidite pe Hristos, ţinta tuturor acelora care formează Adunarea. Să nu ne înşelăm în această privinţă! Nicio poziţie nu poate scuza eşecul în privinţa intenţiilor inimii. Să ne cercetăm şi să vedem dacă trăim pentru noi înşine sau pentru Cel care a murit pentru noi şi a înviat!

sursa: https://comori.org/