Stăruinţa. M. Gasser

Categorie: Invataturi biblice
 

În legătură cu apostolii, cu primii creştini şi cu primele adunări, în cartea Faptele Apostolilor apare în câteva versete cuvântul „a stărui“. Acest cuvânt înseamnă a face ceva în mod constant sau a continua să faci respectivul lucru. Prin aceasta se caracterizează pe de o parte comportamentul apostolilor şi al primilor creştini. Pe de altă parte, acest cuvânt îl găsim sub forma unui îndemn adresat celor de curând întorşi la Domnul şi adunărilor nou formate.

Primii creştini ne pot fi în multe privinţe o îmbărbătare pentru viaţa noastră practică de creştini. Ei n-au trăit în împrejurări mai bune decât noi. Mediul în care trăiau ei era în mare parte păgân, caracterizat de închinarea la idoli. Ei înşişi veneau din aceste lucruri (1. Corinteni 6:11 ). Din exterior nu exista niciun fel de sprijin de a ţine la tot ceea ce era în legătură cu învăţătura creştină. Din contră! În unele locuri, creştinii erau foarte prigoniţi. Dar ei aveau îmbărbătarea din partea Domnului, iar aceasta o avem şi noi.

Noi trăim într-o perioadă de timp în care oamenii nu mai cunosc în general frica de Dumnezeu. În schimb, urechile şi inimile sunt deschise pentru orice religie omenească, în spatele căreia se ascunde satan. Mulţi oameni se comportă astăzi nu foarte mult diferit de cei care nu cunosc deloc pe Dumnezeu şi Biblia.

Poate suntem adeseori descurajaţi când privim la aceste împrejurări. Suntem înclinaţi să neglijăm diferite lucruri, să le facem numai ocazional sau chiar să renunţăm la ele. Să facă Domnul ca aceste cuvinte din cartea Faptele Apostolilor să fie o îmbărbătare pentru noi, iar comportamentul primilor creştini să ne slujească pentru întărirea credinţei noastre.

Mai întâi câteva versete care ne arată în ce stăruiau primii creştini:

„Toţi aceştia stăruiau într-un gând în rugăciune“ (Fapte 1:14 ).

După ce Domnul Isus S-a înălţat la cer, ucenicii au rămas în Ierusalim, unde au aşteptat promisiunea Tatălui: trimiterea pe pământ a Duhului Sfânt. În acest timp de aşteptare, ei stăruiau în rugăciune. Şi noi aşteptăm. Ne uităm după Domnul, care poate veni în orice clipă, pentru a ne lua pentru totdeauna la Sine. Nu vrem şi noi să stăruim în rugăciune comună în acest timp în care Îl aşteptăm?

Odinioară toţi au făcut acest lucru. Dar astăzi? Suntem cu toţii în adunarea de rugăciune, pentru a putea spune Amin la rugăminţile prezentate acolo şi pentru a purta împreună rugăciunea?

„Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni“ (Fapte 2:42 ).

Pentru ca o adunare să fie şi să rămână vie, sunt neapărat necesare aceste patru lucruri enumerate în acest verset. Nu dorim noi oare ca mărturia locală, de care aparţinem, să rămână sănătoasă până va veni Domnul? Atunci trebuie să ţinem şi să stăruim în toate aceste patru puncte prezentate aici.

Învăţătura apostolilor reprezintă pentru noi învăţătura Noului Testament. Ea este dată mai departe în adunarea locală în strângerile laolaltă pentru vestirea Cuvântului şi pentru studierea lui. Stăruim noi practic în această învăţătură? Înainte de a răspunde cu da, ar fi bine să citim capitolele 12 şi 14 din prima epistolă către Corinteni. Cât de departe merge stăruinţa noastră în învăţătura apostolilor, încât:

- aşteptăm călăuzirea Duhului Sfânt şi nu pe un frate?

- prima noastră dorinţă este zidirea Adunării?

- fiecare dintre noi vine la strângerea laolaltă conştient deplin de răspunderea pe care o are? (Când vorbim de purtarea responsabilităţii nu ne referim numai la vorbirea în adunare, ci şi la propunerea de cântări, rugăciunea cu voce tare şi nu în ultimul rând la rugăciunea în gând pentru slujba din Cuvânt şi pentru slujitor.)

- toată învăţătura Noului Testament şi nu doar anumite părţi preferate să fie vestită?

Stăruinţa în părtăşie (comuniunea apostolilor): când ne strângem ca Adunare, exprimăm unitatea Trupului lui Hristos. Acest unic Trup există şi toţi credincioşii adevăraţi aparţin de acest Trup, aşa cum aparţin mădularele unui trup omenesc. Dar reprezentarea practică a acestui adevăr o vedem astăzi numai acolo unde credincioşii dintr-o localitate tind să pună în practică acest principiu al unităţii. Cei care au fost înzestraţi şi trimişi de Domnul ca şi conducători (odinioară apostolii) nu au voie să formeze o grupă independentă, un aşa-numit cler. Pe de altă parte, părtăşia cu un frate pe care Domnul l-a înzestrat cu autoritate nu trebuie să fie mai puţin cordială, decât cu alţii (1. Tesaloniceni 5:12, 13 ). A stărui în părtăşie înseamnă că nu este permis să apară nicio neglijenţă reciprocă, adică fiecare să se gândească numai la ale sale.

Stăruinţa în frângerea pâinii: sărbătorirea Cinei Domnului este în strânsă legătură cu adorarea comună. Dacă am sărbători Cina Domnului numai ocazional, atunci ar dispărea treptat şi adevărata adorare. Despre ceea ce vorbesc pâinea şi paharul ar dispărea din privirea noastră, iar baza adorării ar fi distrusă. „Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine.“ - „Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: «Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea»“ (1. Corinteni 10:16, 17 ; 11:23, 24 ).

Stăruinţa în rugăciune: în contextul acestui verset este vorba de rugăciunea comună, de adunarea pentru rugăciune. Să nu neglijăm această strângere laolaltă, dar nici să nu venim niciodată la această oră fără vreo rugăminte pe inimă. Dacă ne vom exprima concis, cu siguranţă aproape toţi fraţii vor avea posibilitatea să se roage. De ce să rămână unul mut? „Ei stăruiau... în rugăciune.“

„Şi în fiecare zi, stăruind într-un gând în templu“ (Fapte 2:46 ).

La început, creştinii erau încă strâns legaţi cu iudaismul, din care proveneau. Pentru ei, templul era încă locul pentru prezenţa lui Dumnezeu. Iar acolo ei voiau să fie. Iar noi? Şi noi cunoaştem locul unde Domnul Isus a promis că va fi prezent. Acel loc este acolo unde doi sau trei se strâng în Numele Său. Dorim şi noi atât de mult să fim în acest loc, pentru că El este acolo, sau mergem din alte motive la strângerile laolaltă? Aşteptăm totul de la El sau privim mai mult la fraţi? Să facă Domnul ca în comportamentul nostru practic să se vadă ceva din această stăruinţă în prezenţa Domnului!

„Iar noi vom stărui în rugăciune şi slujirea Cuvântului“ (Fapte 6:4 ).

Prin creşterea numărului de ucenici, exista pericolul ca apostolii să-şi părăsească slujba lor şi, pentru a face faţă nevoilor situaţiei de moment, să facă alte munci. Acest lucru nu era bun. Astfel s-a ajuns la punerea diaconilor pentru îngrijirea de cei nevoiaşi.

Nu sunt apostolii un exemplu frumos pentru noi? Slujba lor din Cuvânt era în strânsă legătură cu rugăciunea. Cât de necesară este rugăciunea personală care precede orice slujbă în public! Să stăruim în această rugăciune nu numai la începutul vieţii noastre de slujire, când simţim în mod deosebit dependenţa necesară de Domnul, ci şi atunci când există pericolul să ajungem în rutină!

Stăruinţa se referă şi la slujba în care ne-a pus Domnul (1. Corinteni 7:24 ; Coloseni 4:17 ). Să nu ne lăsăm influenţaţi prin împrejurări, de exemplu pentru că sunt puţini lucrători, şi să preluăm o slujbă pentru care nu avem nici talent, nici nu am fost chemaţi. Să stăruim în ceea ce am primit de la Domnul!

Ştim despre primii creştini nu numai în ce stăruiau ei, ci şi spre ce au fost îndemnaţi:

„Barnaba... care, ajungând şi văzând harul lui Dumnezeu, s-a bucurat şi-i îndemna pe toţi, cu hotărâre de inimă, să rămână cu Domnul“ (Fapte 11:23 ).

În Antiohia s-a petrecut o lucrare minunată a harului lui Dumnezeu: „un mare număr au crezut şi s-au întors la Domnul“. Printre aceştia erau, pe lângă iudei, şi greci, care s-au întors la Domnul din păgânism. Barnaba a fost trimis de adunarea din Ierusalim la adunarea din Antiohia. Probabil să se convingă de autenticitatea acestora şi ca să exprime părtăşia cu adunarea din Ierusalim. Cu uimire a văzut ceea ce a lucrat Dumnezeu. El s-a bucurat de aceasta şi i-a îndemnat pe cei întorşi de curând la Domnul să rămână cu hotărâre de inimă cu Domnul. Au dat urmare acestui sfat acei credincioşi? Desigur! În acest oraş, ucenicii au fost numiţi pentru prima dată creştini. Legătura lor de inimă cu Domnul Isus nu putea rămâne ascunsă de lume. Se vedea clar cui aparţineau ei. Văd şi cei din jurul nostru că noi rămânem cu toată inima la Domnul?

„Pavel şi Barnaba, care, vorbindu-le, îi îndemnau să stăruie în harul lui Dumnezeu“ (Fapte 13:43 ).

Pavel ţinuse în sinagoga din Antiohia în Pisidia un discurs impresionant (Fapte 13:13-14 ). Urmarea a fost că mulţi ascultători au vrut să ştie şi mai mult. Atunci cei doi misionari le-au vorbit şi i-au îndemnat să stăruie în harul lui Dumnezeu.

În vestea sa, apostolul Pavel n-a mai vestit o dreptate a Legii (versetul 39), ci harul (versetul 34). Cel care crede Cuvântul lui Dumnezeu, are parte de har (versetul 39). Dar de ce trebuie să stăruim în har? Pentru că noi ne lăsăm uşor ademeniţi de idei legaliste. Ce s-a întâmplat cu galatenii după ce au primit Evanghelia harului lui Dumnezeu? Au ascultat de ispititorii iudei, astfel încât apostolul Pavel a trebuit să le scrie: „Aţi căzut din har“ (Galateni 5:4 ).

„A stărui în har“ poate fi transpus şi la viaţa practică. Noi trebuie să începem fiecare zi fiind conştienţi de faptul că fără harul Său nu merge. Să nu părăsim niciodată acest loc al dependenţei şi să ne bazăm totdeauna pe Dumnezeu şi pe bogăţia harului Său (Evrei 4:16 ).

„Întărind sufletele ucenicilor, îndemnându-i să stăruie în credinţă şi spunând că prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Fapte 14:22 ).

Pavel şi Barnaba au vizitat în călătoria lor de întoarcere în Antiohia adunările care se formaseră în Asia Mică, pentru a întări ucenicii. Ei i-au îndemnat să stăruie în credinţă.

Credinţa era punctul de plecare al noii lor vieţi. Ei crezuseră în Dumnezeu, care spune că toţi oamenii au păcătuit şi merită judecata Sa sfântă şi dreaptă, şi că există o singură cale spre salvare: crucea de pe Golgota, unde Fiul Său a murit pentru vina altora.

Dar acesta a fost numai începutul. Viaţa lor în continuare pe acest pământ va fi o viaţă a credinţei, în care nu se pot ţine de nimic vizibil. Chemarea lor era cerească. Nu le era promisă o viaţă plăcută şi comodă în mijlocul binecuvântărilor pământeşti vizibile. Din contră! Calea credinciosului este adesea obositoare şi plină de pericole. Această cale nu este deloc comodă. Dumnezeu ştie cât de adesea nu privim cu ochii credinţei în sus, la purtarea de grijă a Tatălui nostru ceresc, şi cât de uşor privim la împrejurări şi în jos, în loc să privim prin credinţă la ţinta măreaţă.

În unele locuri din Noul Testament, credinţa cuprinde toate promisiunile şi învăţătura, pe care se bazează credinţa. „Dacă, în adevăr, rămâneţi în credinţă, întemeiaţi şi tari şi fără să vă lăsaţi abătuţi de la speranţa Evangheliei“ (Coloseni 1:23 ; a se vedea şi Coloseni 2:7 ; 1. Timotei 1:19 ; 3:9 ; 6:20, 21 ). Şi în acest sens trebuie să stăruim în credinţă, deoarece există pericolul să pierdem aceste promisiuni şi această învăţătură. Cuvântul lui Dumnezeu foloseşte în acest sens expresii grave: „au naufragiat în ce priveşte credinţa“, „s-au abătut în ceea ce priveşte credinţa“ sau „nu au nimerit ţinta în ce priveşte credinţa“.

Astfel, îndemnul de a stărui în credinţă este scris desigur şi pentru noi!

sursa: https://comori.org/