Categorie: Invataturi biblice
Capitolul IV - Slujbele în Templu
(1. Cronici 23:3-6, 24-32 )
Îi găsim aici pe leviţi intr-o nouă epocă a istoriei lor, făcând slujbe diferite de cele specifice timpului şederii lui Israel în pustie. Acum ei nu mai aveau de dus Cortul întâlnirii, pentru că Domnul dăduse odihnă poporului Său şi chivotul fusese aşezat definitiv la Ierusalim (1. Cronici 23:25-26 ). Dumnezeu Se folosise de David pentru ca poporul să se poată bucura de odihnă, astfel că împăratului îi revine sarcina de a da instrucţiuni cu privire la ziua când Solomon va clădi Templul. În capitolul nostru, Templul încă nu era construit; Solomon a fost investit cu autoritate regală, dar el încă nu domneşte singur. Nu găsim în toate acestea o corespondenţă cu epoca actuală? Luând în considerare slujba leviţilor în Templu, vom găsi mai multe puncte comune cu slujba credincioşilor de azi în cadrul Adunării lui Dumnezeu.
Iată în ce moment istoric se află Israel: poporul are acum odihnă. Slujba leviţilor în pustie avea ca scop să-i ajute pe israeliţi să atingă ţinta spre care mergeau. În prezent însă Israel este grupat în jurul unui centru religios, iar leviţii au de îndeplinit sarcini specifice acestor noi condiţii.
Timpul de odihnă este marcat însă de vigilenţă, de atenţie (1. Cronici 23:28 ). Leviţii trebuiau să vegheze asupra modului de împlinire a slujbelor în Casa Domnului, să vegheze la porţi, să vegheze şi să îngrijească de lucrurile de valoare din Templu. Faţă de 8580 de leviţi în timpul călătoriei prin pustie, acum cei ce îndeplineau toate slujbele specifice Templului erau în număr de 38.000 de inşi. După porunca lui David, leviţii aveau să intre în slujbă de la vârsta de 20 de ani în sus (versetul 27), însă o activitate deplină urmau să desfăşoare, ca şi în pustie, de la 30 de ani în sus (versetul 3).
Totuşi, aici nu mai apare limita de vârstă la cincizeci de ani, desigur dată fiind natura funcţiunilor ce urmau a fie îndeplinite. Totul este reglementat cu grijă, fiecare cunoscându-şi cu precizie atribuţiile.
Un număr de 24.000 de leviţi cârmuiau lucrarea în Casa Domnului, şase mii erau demnitari şi judecători, patru mii portari şi alţi patru mii lăudau pe Domnul.
1) Lucrarea în Casa Domnului
Acestei activităţi îi erau afectaţi cei mai numeroşi dintre leviţi. Vorbind de slujbă, în special în cazul tinerilor, de obicei ne gândim la o sarcină „exterioară”: evanghelizare, activitate in rândul copiilor, vizite la cei bolnavi etc., dar să nu uităm că slujba cea mai importantă după gândul lui Dumnezeu este cea din Adunare. A intra progresiv la slujba aceasta, în deplină supunere faţă de Domnul şi într-un spirit de profundă umilinţă, va contribui spre binecuvântarea fraţilor şi spre gloria lui Dumnezeu.
Versetele 28-32 descriu activitatea leviţilor în Casa Domnului. Ei trebuiau să vegheze mai întâi asupra curţilor şi camerelor. Curtea are menirea să despartă Sanctuarul de zgomotele şi larma vieţii cotidiene. Să veghem în aşa fel ca ocupaţiile zilnice să nu invadeze ceea ce trebuie să fie rezervat pentru Dumnezeu. Camerele trebuie să fie pline cu lucruri care vorbesc despre Hristos. Dar iată că în Neemia 13 , îl găsim pe preotul Eliaşib, care fusese pus mai mare peste cămările Casei Domnului, amenajând una, şi încă dintre acelea mari, pentru un vrăjmaş al Domnului. Iniţial, camera respectivă fusese destinată depozitării de daruri de mâncare şi tămâie ... Iată că leviţii nu vegheaseră!
A ţine răul la distanţă în aşa fel ca nimic să nu întineze „lucrurile sfinte” este o slujbă indispensabilă, dar într-o măsură oarecare, o acţiune de negare; există şi o activitate creatoare, pozitivă, şi anume aceea de a-L prezenta pe Hristos la Care ne trimit cu gândul pâinile ce trebuiau puse în şiruri ordonate, floarea făinii, plăcintele fără aluat, turtele coapte în tigaie şi cele prăjite (versetul 29; a se vedea 2 ). Tinerii profeti aflaţi la şcoala lui Elisei puseseră curcubete sălbatice în ciorbă, astfel că nu puteau fi consumate. Ce face atunci omul lui Dumnezeu? El a luat făină - simbol al firii omeneşti desăvârşite a lui Hristos - şi a aruncat-o în oală. Nimic vătămător nu a mai fost acolo ( 4:38-41 ). Nu numai rostind mereu interdicţii, lansând oprelişti, mustrând şi avertizând vom putea feri pe tinerii credincioşi de ceea ce este rău şi-i vom ajuta să devină utili în Adunarea lui Dumnezeu. Desigur că fiecare lucru amintit mai sus este bun la locul lui, însă cea mai mare grijă a noastră trebuie să fie aceea de a-l imita pe „robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca să le dea hrana la timp” (Matei 24:45 ).
Leviţii aveau sarcina de a supraveghea măsurile de capacitate şi lungime (1. Cronici 23:29 ): nu trebuia să se comită nici o nedreptate, nici o favoare acordată unora pe seama altora, ci un echilibru corect era necesar (Deuteronom 25:13-15 ).
Leviţii mai trebuiau „să aducă neîncetat înaintea Domnului toate arderile-de-tot” (1. Cronici 23:31 ). Este adevărat că preoţii aduceau arderile-de-tot, dar leviţii îi asistau. Ca o aplicaţie pentru noi, amintindu-ne că noi suntem şi preoţi, am putea vedea în acestea rugăciunile adresate lui Dumnezeu, mai ales în cadrul închinării. Un tânăr care s-a obişnuit să se roage de unul singur va face bine să caute prilejuri de a se ruga cu doi sau trei prieteni. El va învăţa astfel să se exprime şi în prezenţa altor credincioşi; apoi, condus de Domnul, va avea pe inimă să participe efectiv la adunările de rugăciune şi va fi condus de Duhul Sfânt să rostească rugăciuni de adorare în timpul rezervat închinării. Dar cel ce nu va fi început „la douăzeci de ani” să folosească prilejurile oferite de Domnul, nu va putea îndeplini o slujbă „totală” la „treizeci de ani”. Lucrul pe care Domnul îl aşteaptă nu va mai apărea, iar adunarea va suferi o pierdere.
În fiecare moment al slujbei lor, leviţii trebuiau să fie conştienţi că lucrează înaintea Domnului şi pentru El şi în supunere faţă de preoţi. Un asemenea spirit de umilinţă este necesar în special în adunare unde nu trebuie să se manifeste nicio tendinţă de dominaţie sau dorinţă de afirmare.
2) Cântăreţii
Leviţii „aveau să stea în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară ca să laude şi să mărească pe Domnul” (versetul 30). În timp ce chivotul călătorea prin pustie, poporul nu cânta Domnului, dar din clipa „când chivotul a avut un loc de odihnă” (1. Cronici 6:31 ), „David a însărcinat pentru prima dată pe Asaf şi fraţii săi să vestească laudele Domnului” (1. Cronici 16:7 ) şi i-a pus în mână „primul” psalm.
Cântarea este privilegiul şi bucuria celor răscumpăraţi; a cânta adesea şi a lăuda necurrnat pe Domnul (Psalmul 84:4 ); a cânta în adunare, dar a cânta şi în familie; a cânta când ai inima bună, dar a cânta şi când te apasă sarcini grele şi eşti copleşit de vreo boală; a cânta pentru îmbărbătarea celor suferinzi, dar a cânta şi ca o mărturie când se vesteşte Evanghelia. Însă mai presus de toate suntem chemaţi să cântăm Domnului cu toată inima psalmi, cântări de laudă, cântări duhovniceşti (Coloseni 3:1 ).
Muzica este legată de text, de cuvinte, altfel nu ar mai fi cântec. În Apocalipsa 5 , îngerii spun, dar nu cântă; numai cei răscumpăraţi au parte de bucurie, de privilegiul acesta. Şi de aici importanţa muzicii, acest minunat mijloc de exprimare, şi grija de a cânta imnuri, cântări de laudă (1. Cronici 25:7 „deprinşi la Cântarea Domnului, toţi cei ce erau meşteri”!) Să ne gândim adânc la ceea ce cântăm, la cuvintele pe care le rostim. Ce bogăţii spiritual se ascund în cântări! De câte ori nu ni s-a întâmplat ca, reflectând la o strofă oarecare, să ne lumineze o rază din gloria Domnului Isus şi un gând pe care nu-l înţelesesem până atunci să ne devină dintr-o dată clar iar credinţa noastră să fie astfel puternic stimulată.
Toată activitatea cântăreţilor în 1 Cronici se desfăşura „sub cârmuirea lui Asaf” şi „după poruncile împăratului” (versetele 2,6). O călăuzire clară din partea Duhului Sfânt este necesară pentru a şti ce se potriveşte cu atmosfera respectivă, cu curentul de gândire şi cu mintea (1. Cronici 14:15 ).
Cântăreţii fuseseră împărţiţi în 24 de cete (1. Cronici 25:9-31 ), ca şi preoţii; precum vedem, lauda este strâns legată de preoţie! În zilele lui Ezechia, „în clipa când a început arderea-de-tot, a început şi Cântarea Domnului... au cântat... până s-a terminat arderea-de-tot” (2. Cronici 29:27-28 ).
3) Portarii (uşierii Templului) (1. Cronici 26:1-19 )
Ni se spune în mai multe rânduri în Biblie că portarii erau oameni puternici şi viteji, „plini de vlagă şi de putere”. Funcţia aceasta era exercitată numai de patru mii din cei treizeci şi opt de mii din leviţi. Această misiune nu era nicidecum lipsită de importanţă: a sta de veghe la intrarea porţilor Casei lui Dumnezeu cere un discernământ aparte (a se vedea 1. Corinteni 12:8-10 ). Discernământ cu privire la persoanele care doresc să se apropie de Masa Domnului, însă, de asemenea, discernământ şi vigilenţă în privinţa învăţăturilor aduse în Adunare, a doctrinei prezentate acolo, a obiceiurilor care ar putea pătrunde înlăuntrul comunităţii. Porţile trebuie să fie deschise tuturor acelora pe care Domnul doreşte să-i vadă intrând, dar închise oricărei necurăţii şi oricărei întinăciuni.
Un loc de cinste printre portari a revenit familiei lui Obed-Edom. Câteva luni de zile chivotul Domnului a fost găzduit în casa acestuia, ceea ce a adus asupra sa o mare binecuvântare. Familia aceasta a acordat Domnului locul dintâi.
Trebuie să acceptăm ca Domnul să acorde acest discernământ şi această funcţie de uşieri celor pe care El i-a calificat pentru aceasta şi să dăm o înaltă apreciere judecăţilor lor atunci când avem toate motivele să credem că Dumnezeu Şi-a pus pecetea pe lucrarea lor.
4) Intendenţi (îngrijitori ai vistieriilor) (1. Cronici 26:20-28 )
Unii leviţi au fost propuşi să aibă grijă de vistieriile Casei lui Dumnezeu şi de vistieriile lucrurilor sfinte. Ce semnificaţie au pentru noi aceste vistierii? Cel puţin două:
Din punct de vedere spiritual, bogăţiile adunate de înaintaşii noştri constituie toate comorile păstrate în scris de la dânşii şi de care este foarte bine să profităm cu toţii, tineri şi bătrâni. Unii au fost calificaţi de Domnul să adune aceste perle, alţii să ni le păstreze, iar alţii, în sfârşit, să le mai adauge altele. De toate acestea ne putem folosi cu toţii, pentru a fi mai puternic ancoraţi în adevărurile Evangheliei şi, de asemenea, pentru a devin „merariţi”, capabili să ne ocupăm de structura Cortului, sau gherşoniţi”, ori de ce nu chiar „chehatiţi” care să prezinte Persoana şi lucrarea lui Hristos.
Din punct de vedere material, aceste vistierii ne duc cu gândul la administrarea fondurilor adunării care provin din colecte. Este important să ştim cum să le distribuim, atât celor ce lucrează pentru Domnul, cât şi altor credincioşi, aflaţi în nevoi material (a se vedea îndeosebi 2. Cronici 31:4-19 ).
5) Demnitari şi judecători (1. Cronici 26:29-32 )
Unii bărbaţi, îndeosebi dintre hebroniţii care se alipiseră de David la începutul domniei sale, au fost aleşi ca organe administrative peste Israel şi, de asemenea, ca judecători. Este o slujbă necesară şi în Adunarea lui Dumnezeu, pentru ca totul să decurgă în ordinea şi rânduiala dorite de Dumnezeu, pentru ca diferendele ce apar între fraţi să poată fi rezolvate în mod corespunzător (1. Corinteni 6:1-7 ). Şi în cazul acesta, numărul bărbaţilor aleşi pentru îndeplinirea acestei sarcini era foarte limitat: o mie şapte sute de o parte şi două mii şapte sute de cealaltă parte.
Slujbele actuale în Casa lui Dumnezeu sunt cu mult mai variate decât acelea ale leviţilor de altădată. Acelaşi Domn, acelaşi Duh dă daruri şi formează pe oameni pentru a face faţă răspunderilor ce le-au fost încredinţate. Este de datoria fiecărui credincios să discearnă darul ce i-a fost acordat, să îndeplinească, în mod corespunzător, slujba încredinţată - nu în toate cazurile una şi aceeaşi pentru toată viaţa - şi să împlinească îndemnul apostolului, chiar de la vârsta de „douăzeci de ani”: „Ca nişte buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit” (1. Petru 4:10 ).
„Fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug în vederea zidirii Bisericii” (1. Corinteni 14:12 ).
sursa: https://comori.org/