Categorie: Invataturi biblice
Capitolul II - Slujba în pustie (Numeri 4 )
Principala slujbă a leviţilor în pustie era transportarea Cortului. În general, chehatiţii duceau Sanctuarul şi altarul de aramă; gherşoniţii aveau în grijă partea textilă, iar merariţii toată structura solidă. Cortul ne vorbeşte, pe de o parte, de manifestarea lui Dumnezeu în Hristos, iar pe de altă parte de Casa unde Dumnezeu vrea să locuiasca pe pământ, aşa cum este ea azi alcătuită din cei credincioşi. Obiectele sanctuarului, chivotul, masa pentru pâinile punerii înaintea Domnului, sfeşnicul, altarul de aur, precum şi altarul de aramă Îl reprezină pe Hristos. Covoarele şi învelitorile sunt mai degrabă un tip al Casei lui Dumnezeu şi al trăsăturilor de caracter pe care trebuia să le îmbrace răscumpăraţii Lui pentru a oglindi însuşi chipul Lui. Partea solidă a Cortului: picioarele, stâlpii, scândurile, ne prezintă structura fundamentală a acestei Case bazată pe actul răscumpărării.
„A duce” Cortul prin pustie nu corespunde astăzi, prin răspândirea verbal şi în scris a Cuvântului Domnului şi prin mărturia unei vieţi practice, menţinerii intacte, neschimbate, nealterate - pentru poporul lui Dumnezeu – a învăţăturii referitoare la Persoana şi lucrarea lui Hristos şi la Biserica Lui cea vie?
Dacă nu ar fi existat leviţii care să transporte Cortul, poporul nu-şi putea continua drumul prin pustie. Cele trei familii trebuiau să colaboreze pentru ca edificiul să fie totdeauna complet, întreg. Nimic nu trebuia să fie uitat sau deteriorat.
Nu mai marii leviţilor erau aceia care conduceau activitatea acestora; „căpetenia căpeteniilor leviţilor” (Numeri 3:32 ), Eleazar, fiul lui Aaron, avea rolul conducător asupra celor care aveau în sarcină Locul Sfânt; Itamar, fiul lui Aaron, cârmuia paşii gherşoniţilor şi merariţilor (Numeri 4:28,33 ). Cu alte cuvinte, leviţii se aflau sub dependenţa preoţilor.
„Un slujitor al lui Dumnezeu vrednic de numele acesta va fi pe deplin supus Domnului, adoptând o poziţie de umilinţă, socotindu-se mai prejos de familia preoţească alcătuită astăzi din toţi credincioşii; în nici un caz o asemenea slujbă nu trebuie să fie făcută de nişte oameni care ar socoti moştenirea Domnului ca ceva ce le-a căzut la împărţeală” (1. Petru 5:3 ) (Henri Rossier).
În Cort, preoţii exercitau slujba faţă de Dumnezeu, adică adorarea, cultul. Trebuiau să învelească ei înşişi cu diverse învelitori obiectele sfântului Locaş şi altarul de aramă pentru ca leviţii să le poată transporta. Între două etape, leviţilor le revenea sarcina de a păstra, intact şi propice pentru halta următoare, Cortul întâlnirii. Odată ajunşi la locul unde trebuiau să tăbărască, Cortul era montat şi era reluată activitatea cultică a preoţilor. Astăzi Însă, toată Adunarea aduce Domnului închinare; în felul acesta, slujba propriu-zisă, lucrarea darurilor încetează (nu vorbim aici despre citirea câtorva pasaje potrivite momentului respectiv sau de alte câteva cuvinte rostite, sub călăuzirea Duhului Sfânt, la sfârşitul adunării de adorare, cu privire la Persoana şi lucrarea lui Hristos); însă de la o adunare de închinare la alta este foarte necesar ca sfinţii să fie pregătiţi prin lucrarea darurilor, prin slujire, să înveţe a cunoaşte mai bine pe Domnul şi a reflecta chipul Lui printr-un mers curat şi printr-o mărturie puternică a vieţii de toate zilele. Dacă avem numai slujire fără adorare, nu-l aducem lui Dumnezeu Tatăl ceea ce doreşte inima Lui; de altă parte, dacă există numai adorare fără slujire (sub cele trei aspecte pe care le vom analiza mai departe), nivelul închinării va scădea în mod simţitor iar inteligenţa spirituală a celor ce adoră pe Dumnezeu va avea de suferit.
Aaron şi fiii săi trebuiau „să pună pe fiecare levit la slujba şi sarcina lui” (Numeri 4:19,49 ). Sfera de activitate şi sarcinile răspunderii personale nu pot fi separate, ele alcătuind un întreg, un tot. Nimeni nu ar putea avea pe inimă interesele Domnului, lucrarea Lui, fără să resimtă „povara” care vine de aici, însă nimeni nu trebuie să ia totul asupra lui! Fiecare levit avea slujba lui şi sarcina lui. Apoi, nu se pune problema de a-şi alege fiecare lucrarea pe care vrea s-o facă pentru Domnul; însă este important să stabilim un anumit fapt, să discernem cărei familii de leviţi îi aparţinem, ce domeniu de activitate a ales Domnul pentru fiecare din noi (domeniu care se poate schimba în funcţie de diferitele etape ale călătoriei prin pustie), ce slujbă şi ce sarcină vrea El să ne încredinţeze.
Leviţii erau foarte numeroşi în comparaţie cu volumul şi greutatea a ceea ce aveau de transportat: 8580 de inşi aveau mai mult de 30 şi mai puţin de 50 de ani (versetul 48). Nimeni nu era supraîncărcat, fiecare îşi indeplinea misiunea încredinţată, având posibilitatea să se relaxeze ori de câte ori ar fi fost nevoie s-o facă. De ce însă, în vremea noastră, slujitorii Domnului sunt, în general, foarte împovăraţi? Oare din cauză că numărul leviţilor - cum vom vedea că se va întâmpla în zilele lui Ezra şi Neemia - a scăzut considerabil? Nu puţini dintre răscumpăraţii Domnului nu discern, sau chiar ajung să refuze, slujba şi sarcina pe care li le-a rânduit Domnul lor. Sufletele nemântuite nu sunt căutate, cei credincioşi nu sunt hrăniţi în mod corespunzător, nu sunt învăţaţi, îndemnaţi, mângâiaţi; mărturia practică ce ar trebui să dea la iveală despărţirea de lume şi devotamentul pentru Domnul au de suferit, viaţa lui Hristos nu se arată cum ar trebui în mădularele Trupului Lui. „Dacă scopul vieţii noastre nu este să slujim Domnului, degeaba mai trăim” scria un tânăr credincios pe care, la scurt timp după aceea, Domnul l-a luat acasă la El. Totuşi, cei numai câţiva ani pe care i-a trăit slujind Stăpânului care l-a răscumpărat au fost plini de rod binecuvântat.
a) Chehatiţii (Numeri 3:27-32 ; 4:1-20 )
Slujbele chehatiţilor în Cortul întâlnirii priveau Locul Preasfânt (Numeri 4:4 ). Obiectele sanctuarului ne vorbesc de descoperirea lui Dumnezeu în Hristos. Învelitorile care le acopereau indică starea practică ce trebuia să corespundă, în timpul mersului, obiectului purtat. Cât priveşte chivotul, perdeaua de fir albastru - simbol al caracterului ceresc, se afla în exterior; este imaginea umblării lui Hristos Însuşi. Pentru celelalte obiecte, covorul albastru - acolo unde exista aşa ceva - era plasat în interior, la exterior aflându-se pielea de viţel de mare, „care reprezintă sfinţenia practică şi spiritual de veghere ce determină ferirea de răul ce s-ar putea lipi de noi în călătoria prin pustiul lumii” (J. N. Darby). Acesta trebuie să fie mersul nostru ca credincioşi.
Chehatiţii duceau lucrurile incredinţate lor pe umeri (Numeri 7:9 ). Era nevoie pentru aceasta de putere, de energia ce caracterizează un rob bun şi folositor: lucrul lor nu se putea face doar „cu vârful degetului”! A avea de îndeplinit o slujbă ce are de a face cu Persoana şi lucrarea lui Hristos este ceva de cea mai mare importanţă. Lucrul acesta cere toată inima noastră, toată atenţia noastră, toată priceperea noastră duhovnicească. Nici chivotul, nici celelalte obiecte nu puteau fi duse de un singur om; un mare număr de oameni trebuiau să meargă împreună, în aceeaşi cadenţă, pe acelaşi drum. Nu era permis ca unul să fie mai înalt ca ceilalţi, să-i domine, pentru că astfel totul ar fi fost compromis. Nici vorbă de o ierarhie. În acelaşi ritm, chehatiţii îşi continuau drumul prin pustie, purtând cu grijă şi în mod perseverent sarcina deosebit de valoroasă şi foarte sfântă ce le fusese încredinţată.
J. N. Darby scria odată unui frate descurajat dintr-o adunare locală, îndemnându-l să persevereze în slujba lui „ministering patiently Christ”, ceea ce tradus în limba noastră ar suna cam aşa: „prezentând cu răbdare pe Hristos”. Era loc, aşadar, pentru o slujire mai eficientă, prezentând persoana Domnului Isus cu mai multă răbdare, cu mai profund respect, cu mai fierbinte dragoste.
Nu toţi leviţii erau chehatiţi; Domnul nu a dat acelaşi dar la toţi slujitorii Lui, ci fiecăruia după credinţa şi puterea lui. Cred că mulţi dintre voi au citit broşura lui J. G. Bellett „Gloria morală a Domnului Isus Hristos” şi „Fiul lui Dumnezeu”. Numeroşi credincioşi, mare parte dintre aceştia fiind tineri, au fost sprijiniti în încercări, îmbărbătaţi, învioraţi, întăriţi, încurajaţi printr-o asemenea lectură binecuvântată, având posibilitatea să privească gloria lui Hristos, „o slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui” (Ioan 1:14 ). Un frate mai în vârstă, vorbind de vizita făcută într-o adunare locală de un tânăr credincios, ne-a mărturisit: „El ne-a vorbit despre Domnul Isus şi ne-a încălzit sufletele”. Chivotul - tronul lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său - simbol al sfinţeniei şi dreptăţii Sale, prezenţa lui Dumnezeu în Hristos, era acoperit cu perdeaua ce despărţea Locul Preasfânt de Locul Sfânt . „Perdeaua dinlăuntru, adică trupul Lui” (Evrei 10:20 ) ne vorbeşte de umanitatea perfectă a Domnului Isus. Când se dădea semnalul de plecare, preoţii demontau perdeaua şi acopereau cu ea chivotul (Numeri 4:5 ). Nici ei, şi cu atât mai puţin leviţii, nu aveau voie să-l vadă (versetul 20). Unii care au vrut, la o dată mai târzie, să-l atingă, sau poate să-l privească, au fost loviţi de moarte. Trebuie să ne apropiem cu teamă şi respect de Persoana Domnului nostru, vorbind aşa cum se cuvinte de tot ce are a face cu firea Sa de Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. În care El? Într-un om care, istovit de truda zilei, dormea la cârma corăbiei, în timp ce aceasta era ameninţată de valurile dezlănţuite de furtună, dar Care, fiind Dumnezeu, Se va scula şi va potoli vântul şi valurile; într-un Om care plângea cu cei ce plâng la mormântul lui Lazăr, dar Care, ca Fiu al lui Dumnezeu, avea să-Şi manifeste peste câteva clipe atotputernicia Sa înviindu-l pe acela care zăcea de patru zile în mormânt.
Perdeaua dinlăuntru era acoperită cu o piele de viţel de mare, simbol al vigilenţei şi despărţirii lăuntrice a lui Hristos, în timpul umblării Sale pe pământ, de o lume întinată şi păcătoasă al cărei stăpânitor „nu avea nimic în El”. În exterior venea covorul de fir albastru, imagine a caracterului Aceluia care, coborât din cer, trecea acum prin lumea aceasta ca un străin aflat în călătorie spre Ţara cerească.
Masa cu pâinile pentru punerea înaintea Domnului, unde trebuia ca pâinea să fie nelipsită, ne vorbeşte de Hristos care prezintă poporul Lui înaintea lui Dumnezeu în sfântul Locaş. Masa aceasta era acoperită cu un covor de fir albastru, simbol al caracterului ceresc al sfinţilor în Hristos care trebuie să păstreze înlăuntrul lor firea dumnezeiască, dar fără să se afişeze cu ea ostentativ. Apoi veneau uneltele ce ar fi putut simboliza pe sfinţi ca slujitori ai lui Dumnezeu. Slujbă aleasă, de mare valoare şi plină de glorie, de o asemenea glorie care, chiar dacă se manifestă pe pământ, vine de la Dumnezeu şi se înalţă către El, fiind reprezentată înaintea Lui, probabil, prin covorul cărămiziu care le acoperea. Însă în exterior venea pielea de viţel de mare, imagine a vigilenţei şi a sfinţeniei practice, indispensabile în cursul călătoriei pentru a se putea împlini, în mod corespunzător, slujba celor răscumpăraţi deveniţi în Hristos „plăcuţi în Preaiubitul Lui”.
Sfeşnicul, altarul de aur, ustensilele Cortului, toate acestea erau învelite, la rândul lor, cu un covor de fir albastru şi apoi „acoperite cu piele de viţel de mare”. Hristos, Lumina lumii; Duhul Sfânt în Hristos şi în cei credincioşi; Hristos, Marele Preot care aduce înaintea lui Dumnezeu sfintele noastre ofrande (daruri); noi înşine, ca închinători, făcând să se înalţe spre Dumnezeu mireasma perfecţiunilor Sale; slujba în sfântul Locaş sub diferitele ei aspecte; - toate acestea trebuie să fie trăite şi prezentate în lumea aceasta (învăţătura şi umblarea care o însoţeşte) de către actualii „chehatiţi” pe care Domnul i-a calificat pentru lucrările acestea.
În sfârşit, altarul de aramă, după înlăturarea cenuşei, trebuia să fie acoperit cu un covor de purpură. Cenuşa ne vorbeşte de un dar care a fost deja mistuit de foc, de o lucrare implinită, de o fiinţă care a suferit fiind adusă ca jertfă. Dar nu numai suferinţele trebuiau să fie partea lui Hristos, ci şi gloria de care aveau să fie urmate: pe altar era pus covorul de purpură, simbol al gloriei universale cuvenite Aceluia care S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte de cruce. Apoi, veneau toate uneltele Cortului şi deasupra tuturor învelitoarea din piele de vitel de mare. Ce bogată în semnificaţii este slujba aceasta care prezintă lucrarea perfectă a lui Hristos de pe Golgota, suferinţele Sale, părăsirea Lui de către oameni şi Dumnezeu, moartea Sa teribilă. Însă lucrurile nu se opresc aici, urmează gloria: „după ce a făcut curăţirea păcatelor, S-a aşezat la dreapta Măririi în locurile preaînalte” (Evrei 1:3 ). „Dumnezeu L-a înviat şi l-a dat slavă” (1. Petru 1:21 ). „Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi l-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi” (Filipeni 2:9,10 ).
Ligheanul de aramă nu este amintit aici. „Ligheanul nu reprezenta o manifestare a lui Dumnezeu a cărei eficacitate să trebuiască a fi reprodusă în viaţa creştină sau în gloria lui Hristos; ligheanul de aramă era un mijloc de curăţire pentru om” (J. N. Darby). Într-adevăr, în cadrul descrierii Cortului, nu este vorba în primul rând de lighean: Dumnezeu Se descoperă iniţial în Hristos; apoi se pune problema accesului omului în sanctuar: pentru ca preotul să poată pătrunde în Locul Sfânt, trebuie ca el să-şi spele mâinile şi picioarele. Tot ce purtau chehatiţii vorbeşte de manifestarea lui Dumnezeu în Hristos, şi nu de drumul omului către El. O data mai mult ne este dat să constatăm felul minunat în care Duhul Sfânt a condus lucrurile inspirând Cuvântul lui Dumnezeu, veghind asupra sensului lui adânc ce urma să fie prezent în toate părţile lui componente.
În istoria ulterioară a călătoriei prin pustie, în cadrul evenimentelor legate de trecerea Iordanului şi apoi a cuceririi Canaanului, nu se va mai vorbi, printre obiectele transportate de chehatiţi, decât de chivot. La Iordan şi la Ierihon, chivotul va fi dus chiar de preoţi. S-ar părea că, după ce ne-a atras atenţia asupra diferitelor manifestări ale lui Dumnezeu în Hristos, Duhul Sfânt vrea să ne concentreze privirile asupra Persoanei Lui Însuşi, repezentată tocmai prin acest chivot acoperit cu covorul albastru şi care, în pustie, se aflase când în fruntea, când în mijlocul poporului, iar în cele din urmă i-a deschis drumul prin apele râului morţii şi i-a asigurat biruinţa asupra vrăjmaşilor.
„Tu n-ai, nici jos, nici sus asemănare,
Isuse, Diamant cu mii de feţe!...
Izvor al vieţii, vrednic de-nchinare,
Eşti dragoste, grandoare, frumuseţe...”
b) Gherşoniţii (Numeri 4:21-28 )
Gherşoniţii aveau în grijă transportarea părţii „textile” a Cortului (cu excepţia perdelei Locului Preasfânt): covoarele Cortului, învelitoarea lui şi învelitoarea de piele de viţel de mare, pânzele curţii, perdeaua de la uşa Cortului şi perdeaua de la uşa curţii.
Perdeaua Locului Sfânt ne vorbeşte de Hristos ca Om. Ea era ţesută din fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi in subţire, lucrată cu broderii, dar fără heruvimi. Cele zece covoare care formau Cortul propriu-zis, acoperind scândurile, erau lucrate din aceleaşi materiale, inul subţire ocupând locul principal printre acestea. Ele sunt, printre altele, şi un simbol al celor credincioşi care, uniţi laolaltă prin Duhul Sfânt, alcătuiesc Casa lui Dumnezeu.
Pe deasupra celor zece covoare veneau altele, unsprezece, lucrate din păr de capră, fiind ceva mai lungi decât primele şi acoperind totul: imagine a despărţirii de orice influenţă şi de orice întinăciune exterioare de care trebuie să se ferească toţi aceia care alcătuiesc Casa lui Dumnezeu.
Dar despărţirea nu este totul, ea fiind pe deplin în măsură să conducă la legalism. Pe deasupra covoarelor din păr de capră venea învelitoarea din piei de berbec vopsite în roşu. Berbecul era victim specifică jertfei de consacrare. Culoarea roşie ne vorbeşte de sânge, de devotamentul lui Hristos până la moarte şi pe care cei răscumpăraţi sunt chemaţi să-l imite pe cât este posibil.
Apoi, în exterior se afla învelitoarea din piei de viţel de mare, culoarea pământului, ceva fără atracţie, lipsit de frumuseţe. Aşa a fost Stăpânul lor, aşa ar trebui să fie şi creştinii.
Gherşoniţii transportau, de-a lungul pustiei, aceste patru învelitori, imagine a slujbei şi a experienţelor personale ale sfinţilor menite să-i facă în stare a oglindi frumuseţea Fiinţei lui Hristos. În primul rând, noi reproducem chipul Lui, uitându-ne cu luare aminte la El; apoi urmează îndemnarea, mustrarea, avertizarea, lucruri care îi determină pe sfinţi să îmbrace acele trăsături morale care sunt în concordanţă cu caracterul Casei lui Dumnezeu.
Covoarele frumoase nu apăreau decât în sfântul Locaş. Numai acolo, în prezenţa lui Dumnezeu, sunt credincioşii văzuţi în Hristos, îmbrăcaţi cu meritele Lui şi părtaşi ai gloriei Sale. În exterior nu se vedeau decât pieile de viţel de mare. Celelalte două învelitori - cea din păr de capră şi aceea din piele de berbec - se aflau la mijloc. Într-adevăr, despărţirea de ce este necurat şi păcătos se produce înlăuntrul omului, în inimă (Daniel s-a hotărât în inima lui să nu se întineze). Devotamentul nostrum nu trebuie să fie afişat sau trâmbiţat în auzul tuturor, ci să curgă în mod normal din părtăşia noastră cu Domnul pe care-L iubim.
Cele patru lucruri se află într-o totală dependenţă. Despărţirea de lume fără devotamentul inimii conduce la legalism, la ipocrizie, la fariseism. Devotamentul fără despărţire de lume, fără umilinţă, tinde către filantropie, dând naştere unor lucruri „spre a fi văzute de oameni”. Dacă nu ne gândim decât la învelişul exterior şi la „datoriile” pe care le implică existenţa celorlalţi oameni, putem cădea în descurajare; trebuie să considerăm şi covoarele interioare care ne ajută să înţelegem cum sunt văzuţi sfinţii în sfântul Locaş. De altă parte, însă, a ne rezuma să proclamăm ceea ce suntem noi în Hristos fără a trăi despărţiţi de lume înseamnă a o sfârşi într-un dezastru total.
Femeile iscusite şi cu tragere de inimă au tors, în certurile lor, după caz: fire de albastru, purpuriu, cărămiziu şi in subţire, iar altele păr de capră. În cercul familial se formează inimile ce vor aparţine Casei lui Dumnezeu. Dacă nu se vede despărţire de lume în viaţa practică, în mijlocul familiei, cum se va putea vedea aceasta în mijlocul adunării? Când femeile terminau lucrul, îşi aduceau ceea ce făcuseră înaintea Domnului spre a folosi la facerea Cortului. Firele erau apoi ţesute pentru a alcătui covoarele şi pânzeturile respective. Odată aduse acolo, femeile nu mai puteau vedea rodul muncii lor, însă ele erau sigure în inimile lor că materialele toarse cu atâta grijă aveau să contribuie la edificarea Casei lui Dumnezeu. Minunată încurajare pentru mamele creştine şi pentru toţi aceia care se ocupă de educarea copiilor şi a tineretului!
Gherşoniţii transportau, de asemenea, pânzele curţii Cortului. Lungimea totală a acestor pânze, late de cinci coţi, era egală cu aceea a covoarelor puse cap la cap, ceea ce sugerează că mărturia exterioară trebuie să corespundă vieţii lăuntrice! Aceste pânze erau albe, indicând astfel că nici o murdărie nu trebuia să pătrundă în curtea Cortului de altă parte, mărturia exterioară a credinciosului trebuie să fie caracterizată de o neprihănire practică.
Ce mare importanţă prezintă slujba aceasta care va dezvolta în copiii lui Dumnezeu aceste diferite trăsături de caracter, fie în legătură cu sfântul Locaş, fie în legătură cu viaţa de credinţă şi mărturia exterioară! Despre lucrul acesta găsim amănunte în numeroase epistole, cum ar fi: aceea către Efeseni, a doua parte a celei către Coloseni, apoi Tesaloniceni, Filipeni etc. „Desăvârşiţi-vă” va zice apostolul Pavel Corintenilor, cu alte cuvinte: viaţa lui Hristos să se arate din ce în ce mai mult în voi. Familiile gherşoniţilor fuseseră alese pentru a sluji şi a duce (Numeri 4:24). Este o trudă, o osteneală, o sarcină în împlinirea cu credincioşie a unei asemenea slujbe şi în trăirea unor astfel de experienţe de natură să conducă la manifestarea chipului lui Hristos în viaţa celui credincios, sarcini ce revin mamelor şi taţilor creştini; muncă ce se cere dinpartea celor ce păstoresc turma Domnului.
c) Merariţii (Numeri 4:29-33 )
Merariţii aveau să transporte prin pustie scheletul Cortului întâlnirii: scândurile şi drugii, stâlpii, picioarele sanctuarului, precum şi stâlpii curţii, picioarele lor, ţăruşii şi frânghiile lor.
Fără picioarele de sprijin, scândurile nu ar fi putut rămâne în poziţie verticală. Fără existent scândurilor, bine împreunate laolaltă, nu ar fi existat un suport pentru covoare, pânze şi învelitori. Fără stâlpii curţii, pânzele albe ar fi fost întinse pe pământ, şi fără picioarele de aramă de sub stâlpi totul s-ar fi prăbuşit.
În legătură cu viaţa de credinţă şi lucrarea în Casa lui Dumnezeu, găsim în cele de mai sus o învăţătură fundamentală, o doctrină solidă care produce în inima celor tineri în credinţă o „structură sănătoasă”. Fără îndoială că cei ce sunt prunci în credinţă trebuie să fie hrăniţi cu lapte, dar se pune problema creşterii şi dezvoltării lor pentru a fi în stare cândva să se hrănească şi cu carne.
Pe măsură ce cresc, copiii pun o serie de întrebări părinţilor lor: „Ce înseamnă pietrele acestea pentru voi?” Sau referitor la sărbătoarea Paştelor: „Ce însemnează obiceiul acesta?” (Exod 12:26 ). Bună ocazie pentru părinţi de a da un răspuns clar în funcţie de capacitatea copilului sau a tânărului de a-l înţelege, încât să se consolideze treptat această structură de natură să susţină edificiul credinţei lor. Dacă credincioşii ca persoane individuale sau chiar adunările locale nu sunt bine înrădăcinate în adevăr, nu vor fi decât nişte „copii purtaţi încolo şi încoace de orice vânt de învăţătură” (Efeseni 4:14 ).
Nici unul din numeroasele obiecte transportate de merariţi nu trebuia să fie uitat: „Să număraţi pe nume lucrurile care sunt date în grija lor şi pe care le au ei de purtat” (Numeri 4:32 ). Itamar, fiul preotului Aaron avea sarcina de a cârmui pe merariţi. Credem, de asemenea, că leviţii care depăşiseră vârsta de 50 de ani şi nu mai erau apţi să transporte lucrurile Cortului erau folosiţi şi ei pentru „a păzi ceea ce trebuia să fie păzit.” Aceştia ne duc cu gândul la slujitorii lui Dumnezeu care poate că, din cauza vârstei sau a unor neputinţe nu mai sunt capabili pentru o activitate susţinută, dar care au pe inimă să nu se piardă nici o fărâmă din adevărurile scumpe şi fundamentale primite din Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca ele să fie în continuare valorificate corespunzător în slujba celor ce vin pe urmele lor. O asemenea recomandare nu este dată chehatiţilor care, fără îndoială, nu ar fi putut uita sfeşnicul sau masa, dar un merarit ar fi putut uita sau pierde pe drum un ţăruş sau o funie! Fiecare obiect, fiecare adevăr fundamental face parte dintr-un întreg. Esenţial ca întregul să fie complet, iar un element luat aparte cu totul inutil. Pentru a uşura transportul părţilor Cortului ce le fuseseră încredinţate, gherşoniţii şi merariţii dispuneau de care cu boi pe care li le-au pus la dispoziţie căpeteniile celor 12 seminţii (Numeri 7:3-9 ). Putem vedea în toate acestea ajutorul material pe care cei ce beneficiază de slujba Evangheliei este bine să-l ofere celor ce fac slujba aceasta: „Cine primeşte învăţătura în Cuvânt, să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă” (Galateni 6:6 ). Nu numai „zeciuiala”, dar ospitalitatea, destinderea, înlesnirea deplasării, toate oficiile pe care le putem face slujitorilor Domnului, fie atunci când sunt în plină activitate spirituală, fie atunci când paşii lor au devenit rari şi nesiguri!
Fără slujba merariţilor, Cortul nu ar fi putut să fie instalat, nu ar fi existat structura şi temeliile acestuia. Fără slujba gherşoniţilor, nu ar fi existat covoare, învelitori, ci doar o clădire incompletă, goală şi aspră. Fără slujba chehatiţilor, nu ar fi existat cultul mozaic, adorarea Domnului, prezenţa Lui! Lucrarea fiecăreia din cele trei familii ale leviţilor era indispensabilă. Aceasta este şi concluzia capitolului nostru: „Le-au făcut numărătoarea... arătând fiecăruia slujba pe care trebuia s-o facă şi ce trebuia să ducă” (Numeri 4:49 ). Nicio rivalitate, nicio piedică din partea unuia faţă de celălalt, nici urmă de gelozie care denigrează, ci fiecare levit la locul lui, pe deplin cooperant, gata să suplinească pe fratele său în timpul unor călătorii mai lungi, totdeauna supus cârmuirii preoţilor şi autorităţii supreme a lui Aaron.
Când tabăra se punea în mişcare (Numeri 10:12-21 ), norul dădea semnalul de plecare, trâmbiţele răsunau, apoi primele trei seminţii porneau. Cortul era demontat, iar fiii lui Gherşon şi ai lui Merari porneau la rândul lor. Apoi, alte trei seminţii se puneau în mişcare urmate de chehatiţi care duceau sfântul Locaş. În aşteptarea sosirii lor, era montat Cortul. Pentru a putea începe slujba de închinare, trebuia să se pună bazele Casei lui Dumnezeu. Trebuie să aibă loc despărţirea de lume şi mărturia practică.
Când Cortul era instalat, erau aduse obiectele sanctuarului; leviţii îşi terminaseră lucrarea, acum era rândul preoţilor să-şi aducă la îndeplinire misiunea încredinţată şi să facă să se ridice spre Dumnezeu fumul arderii-de-tot necurmate şi al tămâiei sfinte pe altarul de aur.
Fără îndoială că aceste trei feluri de slujbă doctrina fundamentală, formarea caracterului lui Hristos în cei credincioşi, prezentarea Persoanei Sale, nu constituie apanajul exclusiv al unui anumit slujitor al Domnului. Totuşi, fiecare servitor al lui Dumnezeu va fi marcat mai profund de una decât de cealaltă. Epistolele Noului Testament fac distincţie între darurile de învăţător, păstor şi profet. Dar fie că sunt exercitate de una sau de mai multe persoane, cele trei caracteristici ale slujbei respective sunt esenţiale, având ca scop, de la cele mai mari şi până la cele mai mici elemente ale lor, binele tuturor. Şi totul depinde de Hristos, Capul din Care „tot trupul, bine alcătuit şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi face creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste” (Efeseni 4:16 ).
sursa: https://comori.org/