"Sentimentele Tatălui faţă de suferinţele Fiului"

Categorie: Invataturi biblice
 

Întrebare:

Altădată se auzea adesea exprimat gândul, îndeosebi cu ocazia rugăciunii de la cină, că Dumnezeu Tatăl a suferit cu Fiul Său la cruce, că a intrat profund în simpatie cu durerea Acestuia. Acest gând care, în sine, atinge inima, are o bază în Sfânta Scriptură?

Răspuns:

Resimţim desigur cu toţii că, atunci când ne ocupăm de un asemenea subiect, păşim pe un „pământ sfânt” şi că este deci potrivit să ne „descălţăm” (Exod 2:3,5 ). Este important ca în lucrurile divine să nu mergem dincolo de ce spune Cuvântul despre un anume subiect; cu atât mai mult când este vorba de o asemenea întrebare. Concluziile omeneşti şi sentimentele omeneşti nu sunt călăuze fiabile pentru a judeca adevărul divin. Prea adesea ne-au indus în eroare, mai ales când aveau ca obiect relaţiile între Persoanele divine. Cât de mult avem nevoie, mai ales aici, de călăuzirea Duhului lui Dumnezeu!

Putem fi siguri că Dumnezeu nu este nepăsător faţă de ce se petrece pe pământ. Multe pasaje din Scriptură dau indicaţii cu privire la acest subiect. Persoana şi calea Fiului Său, când era aici jos, au mişcat în mod deosebit inima Sa, pentru că auzim de mai multe ori glasul Său cu privire la El: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17 ). Comuniunea cu Tatăl Lui era pentru Domnul Isus de cel mai mare preţ, şi în suferinţele Lui, era mângâiat de faptul că Tatăl Lui va fi lângă El, chiar dacă ucenicii Lui Îl vor părăsi, şi vor fi risipiţi fiecare la ale lui (Ioan 16:32 ). Astfel, Tatăl mergea cu Fiul, şi Fiul cu Tatăl, după imaginea din Geneza 22:6 : „Şi mergeau amândoi împreună”. O comuniune deplină în judecăţi, în sentimente, în gânduri îi unea pe Tatăl şi pe Fiul.

Dar fiind vorba de Tatăl care resimţea suferinţele Fiului, prima remarcă este că nici un pasaj din Scriptură nu sprijină acest gând. Nu găsim nici măcar o indicaţie care să se apropie de aceasta. Această tăcere absolută este şi mai semnificativă când ne găsim în prezenţa suferinţelor morţii, şi a morţii ispăşitoare a lui Hristos. În Vechiul Testament, nu există decât o singură imagine care face să apară partea Tatălui în jertfa Fiului Său: este cazul deja menţionat al jertfirii lui Isaac de către Avraam. Oricât de impresionantă este această împrejurare, nu auzim un singur cuvânt despre sentimentele lui Avraam. Aceasta nu vrea să spună că nu a avut sentimente, dar Scriptura nu ni le descrie. Nu ar trebui acest exemplu, el singur, să ne facă prudenţi şi rezervaţi în exprimările noastre?

Chiar când Domnul Isus a suferit ca adevărata jertfă, suferinţele Lui au fost de o profunzime extraordinară. Această jertfă trebuia să fie mistuită „în întregime” de foc, ceea ce vorbeşte despre imensitatea acesor suferinţe. Dar în loc de a auzi vorbindu-se de compasiune din partea Tatălui, aflăm că era vorba de „o jertfă prin foc, de mireasmă plăcută Domnului” (Levitic 1:9 ).

Gândul că judecata lui Dumnezeu L-a atins pe Înlocuitorul nostru cu o duritate fără margini, nu ne-a condus deseori la adorare? „Să nu mâncaţi nimic crud din el, nici fiert în apă, ci fript la foc” (Exod 12:9 ): astfel se exprima porunca pentru mielul pascal. Nici o uşurare nu I-a fost acordată lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu, deşi era Fiul. Când a suferit ca adevărată jertfă pentru păcat, o suferinţă nemărginită, Scriptura ne face cunoscut: „Totuşi Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei” (Isaia 53:10 ). Chemarea tulburătoare a chinului suprem: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46 ), a rămas fără a fi ascultată în acel moment. Dumnezeu Însuşi Şi-a îndreptat sabia împotriva tovarăşului Său: „Trezeşte-te, sabie, împotriva păstorului Meu şi împotriva omului care este tovarăşul Meu” (Zaharia 13:7 ). Mântuitorul nostru nu a cunoscut compasiunea, ci mânia, furia lui Dumnezeu împotriva păcatului: „Mânia Ta apasă greu asupra mea” (Psalmul 88:7 ).

Dacă trecem din nou toate acestea pe dinaintea ochilor noştri, suntem plini de adorare şi de mulţumiri pentru că Domnul Isus, Fiul Tatălui, a suferit atât. Şi dacă inima noastră se întoarce atunci către Tatăl, ce este mai potrivit decât să-I mulţumim „pentru darul Său de nespus!” (2. Corinteni 9:15 )? – nu trebuie să rămânem la aceasta?

sursa: https://comori.org/