Categorie: Invataturi biblice
Ajungem acum la a doua grupă de arme care nu se îmbracă, ci care trebuie luate. Ca prim obiect în această grupă este amintit scutul credinţei. Scutul (scutum) soldatului roman era necesar pentru apărarea întregului corp. Scutul era aşa de mare, încât soldatul putea să se ascundă în întregime în spatele lui. Acesta se deosebeşte de scutul obişnuit, rotund şi mult mai mic.
Scutul era dreptunghiular şi era confecţionat din scânduri suprapuse. Mânerul era din metal. Scutul era îmbrăcat în piele fixată pe margini cu cleme de metal.
Scutul avea o importanţă deosebită. El era mai întâi o armă de apărare contra atacurilor duşmanului. Dacă duşmanul folosea săgeţi arzătoare, cu acest scut, soldatul era în stare să le facă inofensive. Scutul era o protecţie personală pentru fiecare soldat, dar în acelaşi timp era şi o protecţie reciprocă. Soldaţii se strângeau unul lângă altul şi scuturile lor formau un adevărat zid de apărare.
Peste toate
Textul începe aşa: „peste toate luând scutul credinţei“. Cu această afirmaţie este făcută legătura cu obiectele din prima grupă, pe care trebuie să le îmbrăcăm. Am văzut că acestea sunt semne vizibile în exterior ale stării practice a credinciosului, cu care trebuie să ne înarmăm în interior, pentru a nu lăsa duşmanului niciun loc de atac.
Dar toate acestea nu sunt de ajuns. Intervine ceva esenţial, ce trebuie să luăm: scutul credinţei, care în Noul Testament este amintit numai în acest verset. Credinciosul nu poate rezista în luptă fără o încredere zilnică şi practică a credinţei în Dumnezeu. Dacă am îmbrăcat primele trei elemente, s-ar putea strecura în noi gândul unei anumite mulţumiri de sine şi a unei încrederi în propria persoană. Ne-am putea mândri cu progresele noastre. Dar aceste gânduri sunt prevenite aici. Credinţa îndreaptă privirea de la noi la Domnul nostru. Credinţa se îndreaptă întotdeauna spre Dumnezeu. Aceasta este relaţia noastră pe verticală cu Dumnezeu, care este nevăzut de ochiul natural.
Încrederea credinţei
Aşa cum soldatul roman se putea ascunde după scutul său, tot aşa scutul credinţei ne dă posibilitatea „să fim invizibili“ pentru duşman. El vede numai acest scut mare, care de fapt este credinţa noastră. În încrederea credinţei, Domnul Isus devine mare, iar noi devenim tot mai mici.
În Noul Testament, „credinţa“ are o semnificaţie diferită. În unele locuri, credinţa este mâna care prinde mântuirea lui Dumnezeu. În acest caz vorbim despre credinţa mântuitoare (Romani 3:22, 28 ; Efeseni 2:8 ). În alte locuri, „credinţa“ se referă la adevărul creştin (Iuda 3 ). În textul nostru este vorba despre o credinţă practică zilnică. Această credinţă se manifestă mai întâi prin încredere, şi apoi prin ascultare. Este încrederea neclintită că Dumnezeu este de partea noastră.
Există multe situaţii în viaţa noastră, când încrederea este pusă la încercare. În viaţa personală, aceste încercări pot fi singurătatea, doliul, boala etc. Pot fi şi probleme în convieţuirea frăţească (interpretări diferite, invidie, certuri). Pot fi provocări la locul de muncă (şomaj, colegi de muncă dificili). Duşmanul foloseşte astfel de situaţii pentru a ne face nesiguri. El încearcă să pună între noi şi Dumnezeu un nor, pentru a nu mai simţi razele calde ale dragostei Sale. Îndoiala ne atrage departe de Dumnezeu în împrejurări grele. Credinţa însă ne aduce tot mai aproape de Dumnezeu. Nu simţurile sau experienţa noastră face această apropiere, ci numai încrederea neclintită a credinţei în Dumnezeu.
Săgeţile arzătoare ale duşmanului
Aceste cuvinte ne vorbesc despre una din armele folosite de duşman, ca să ne producă leziuni: el trage spre noi cu săgeţi arzătoare. Săgeţile arzătoare sunt săgeţi incendiare cu vârfuri arzătoare. Ele nu doar rănesc imediat, ci ele au - dacă şi-au atins ţinta - un efect de lungă durată. Săgeţile arzătoare ale celui rău sunt îndoiala şi necredinţa, cu care doreşte să rănească inima noastră.
Săgeţile arzătoare ale celui rău nu sunt acele pofte ale firii din noi care se ivesc brusc, pentru a ne satisface poftele naturale. Cunoaştem şi acest lucru. Aici este însă menţionat faptul că săgeţile vin din afara noastră. Dacă nu ne ascundem după scutul credinţei, ele ne vor lovi, vor rămâne înfipte, vor arde în continuare şi vor distruge până la urmă încrederea noastră în Dumnezeu.
Primul atac al diavolului la primii oameni a purtat acest caracter. Când s-a îndreptat spre Eva în grădina Eden, a avut în tolbă exact o astfel de săgeată. Întrebarea vicleană a diavolului a fost: „Oare aşa a spus Dumnezeu?“ (Geneza 3:1 ). Cu o astfel de întrebare a semănat îndoiala în inima omului.
Există două direcţii pe care diavolul caută să semene îndoiala în inimile noastre:
a) Îndoiala cu privire la ceea ce este Dumnezeu pentru noi
Dumnezeu este de partea noastră. El Însuşi vrea să fie Scutul şi Ocrotitorul nostru. Mulţi psalmi dau mărturie despre acest adevăr (Psalmul 3:3 ; 18:2, 30 ; 28:7 ; 33:20 ; 59:11 ; 84:9, 11 ; 89:18 ; 115:9-11 ; 119:114 ; 144:2 ). Prima dată când apare cuvântul „scut“ în Biblie confirmă acest gând. Dumnezeu a vorbit lui Avram: „Nu te teme, Avrame! Eu sunt scutul tău şi răsplata ta foarte mare“ (Geneza 15:1 ). Scutul credinţei este deci acea încredere neclintită în ceea ce este Dumnezeu pentru noi. În acest context, W.Kelly a scris: „Este o încredere care rezultă din modul în care Îl cunoaştem pe Dumnezeu în natura şi în caracterul Său.“ Este siguranţa credinţei că Dumnezeu este un Dumnezeu al adevărului şi al fidelităţii. El nu ne înşală niciodată. În schimb, diavolul caută să ne înşele în fiecare clipă.
b) Îndoială faţă de ceea ce a spus Dumnezeu
Diavolul încearcă nu doar să submineze încrederea noastră în Dumnezeu. Strâns legat cu aceasta este îndoiala cu privire la cuvintele şi promisiunile Sale. Vedem zilnic cum diavolul pune sub semnul întrebării adevărul şi actualitatea Bibliei. Copiii şi tineretul nostru sunt confruntaţi zilnic cu astfel de situaţii. Cum ne comportăm ca părinţi, când copiii vin de la şcoală infectaţi cu bacilul teoriei evoluţioniste? Să luăm Biblia şi să le arătăm ce este scris în ea. Să luăm scutul credinţei şi să ne ascundem după el: „Prin credinţă pricepem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu“ (Evrei 11:3 ). Deseori, diavolul nu vine cu o minciună directă, ci amestecă mult adevăr cu o minciună. Să ne ferim în mod deosebit de această viclenie! O mare parte a creştinătăţii este afectată mai mult sau mai puţin de critica Bibliei. Iată o ploaie de săgeţi arzătoare care se îndreaptă spre noi! Numai când ţinem sus scutul credinţei, adică ţinem 100% la ceea ce ne-a spus Dumnezeu în Cuvântul Său, putem stinge aceste săgeţi arzătoare.
Pot să apară îndoieli cu privire la promisiunile lui Dumnezeu pentru viaţa noastră zilnică. În mod deosebit când ne găsim în situaţii grele de lungă durată, duşmanul vine să pună în inimă sămânţa îndoielii. Solomon a scris: „Speranţa amânată îmbolnăveşte inima, dar dorinţa împlinită este un pom al vieţii“ (Proverbe 13:12 ). Duşmanul foloseşte astfel de perioade de slăbiciune. Ca ucenicii pe mare spunem probabil şi noi: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?“ (Marcu 4:38 ). În astfel de situaţii este important să ne ocupăm cu promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu. Întotdeauna Dumnezeu a împlinit ceea ce a promis: „Nicidecum nu te voi lăsa şi cu niciun chip nu te voi părăsi, încât să spunem cu îndrăzneală: «Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme: ce-mi va face omul?»“ (Evrei 13:5-6 ).
Duşmanul este viclean şi înţelept. El vrea să ne ducă la cădere. El ţinteşte tocmai acolo unde este locul nostru mai slab. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că suntem protejaţi! Luăm scutul credinţei şi putem fi siguri de protecţie. Stingerea săgeţilor arzătoare nu este un lucru greu. Nu suntem chemaţi să cercetăm săgeţile arzătoare; este posibil să ne ardem. Este suficient să ştim că săgeţile sunt îndreptate asupra noastră, să veghem şi să ştim cum putem să le respingem. Avem nevoie de încredere în Dumnezeu şi în cuvintele Sale. Nu ne trebuie multă ştiinţă, inteligenţă şi pricepere, pregătire şi antrenament, ci avem nevoie de o credinţă simplă în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. În modul acesta, chiar şi un copil poate lua scutul credinţei.
Un aspect al comuniunii
Acest aspect al comuniunii nu este în prim-plan în pasajul de care ne ocupăm. Totuşi, dorim să-l amintim pe scurt. Am spus că soldaţii romani puteau să se grupeze şi cu scuturile lor formau un zid de apărare contra ploii de săgeţi duşmane. Noi, credincioşii, formăm în acest sens o „unitate mare“. Putem să ne fim reciproc un ajutor prin credinţă. În acest sens, Pavel a scris romanilor: „Pentru că doresc mult să vă văd, ca să vă fac parte de vreun dar de har spiritual, ca să fiţi întăriţi, adică să fim mângâiaţi împreună între voi, fiecare prin credinţa care este în celălalt atât a voastră, cât şi a mea“ (Romani 1:11-12 ). Tactica duşmanului este ca să ne divizeze, pentru a nu ne ajuta unul pe altul, ci a ne fi, din contră, o piedică unii altora. Într-o astfel de situaţie, diavolul are de dus o luptă uşoară. În lupta creştină ne putem ajuta unul pe altul. „Mai bine doi decât unul, pentru că au o bună răsplată pentru truda lor. Pentru că, dacă ar cădea, unul va ridica pe tovarăşul lui; dar vai de cine este singur când cade şi nu are pe altul să-l ridice“ (Eclesiastul 4:9-10 ).
Exemplul lui Avraam
În Cuvântul Său, Dumnezeu ne dă exemple de bărbaţi care au luat scutul credinţei. Un exemplu foarte frumos este Avraam, tatăl tuturor credincioşilor. Despre aceasta a scris Pavel în Romani 4 . În acest pasaj este vorba despre îndreptăţirea prin credinţă. Totuşi, el aduce lumină cu privire la tematica noastră: „ ...nefiind slab în credinţă, nu s-a uitat la propriul său trup, deja neputincios, având aproape o sută de ani, şi nici la pântecele ca şi mort al Sarei, şi nu s-a îndoit de promisiunea lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci a fost întărit prin credinţă, dând glorie lui Dumnezeu şi fiind deplin convins că, ceea ce a promis, El poate să şi facă“ (Romani 4:19-21 ).
Dumnezeu i-a promis lui Avraam un fiu ca moştenitor al său. Dacă Avraam privea la el şi la soţia sa, acest lucru era imposibil. Trupul său era neputincios; aceasta însemna, după judecata omenească, că nu mai putea avea copii. Sara, soţia sa, din cauza vârstei înaintate, era într-o stare de imposibilitate să mai nască. Citind cu atenţie Geneza 15 observăm cu uşurinţă cum diavolul şi-a trimis săgeţile arzătoare către Avraam. El nu şi-a putut imagina cum va putea Dumnezeu să-Şi ţină promisiunile. Dumnezeu însă a întărit credinţa sa, şi astfel Avraam a fost sigur că Dumnezeu va împlini promisiunea făcută.
Exemplul lui Iov
Iov este un exemplu strălucit în această direcţie. Mai întâi, Dumnezeu a permis diavolului să-l atace direct pe Iov. Dar după aceasta, diavolul s-a folosit chiar de soţia acestuia ca să trimită săgeţile sale arzătoare asupra lui Iov. Soţia l-a sfătuit pe Iov să se lepede de Dumnezeu şi să-şi pună capăt vieţii. Cum a reacţionat Iov? El a ridicat scutul credinţei şi a spus: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile fără minte. Ce? Am primit de la Dumnezeu binele şi să nu primim răul?“ (Iov 2:9-10 ). Iov era deplin încredinţat că viaţa sa nu era lăsată în voia sorţii oarbe, ci că totul era măsurat la Dumnezeu.
Exemple pentru avertizare
Biblia ne dă exemple pentru avertizare. Avem exemple de credincioşi, la care săgeţile diavolului şi-au atins, cel puţin trecător, ţinta. Un astfel de exemplu este David. După ce a avut experienţe frumoase cu Dumnezeu, în timp ce era urmărit de Saul, şi a luat mereu scutul credinţei, a venit o clipă când a spus: „Acum voi pieri într-o zi de mâna lui Saul. Nimic nu este mai bine pentru mine decât să scap în grabă în ţara filistenilor“ (1. Samuel 27:1 ). Săgeata arzătoare a diavolului şi-a atins ţinta. Curajul lui David a scăzut. Promisiunile lui Dumnezeu în ceea ce privea ocuparea tronului le vedea într-un viitor foarte îndepărtat. Dar Dumnezeu nu a lăsat ca David să cadă. Au fost, într-adevăr, experienţe foarte grele prin care David a trebuit să treacă, dar a venit şi clipa în care din nou a luat scutul credinţei şi s-a întărit în Domnul Dumnezeul său (1. Samuel 30:6 ).
Comportamentul ucenicilor pe mare este de asemenea o avertizare pentru noi (Marcu 4:35-41 ). Domnul era cu ucenicii în corabie. Obosit de lucrul zilei, Domnul a dormit pe căpătâi. Când furtuna puternică a lovit cu putere corabia, ucenicii L-au trezit pe Învăţătorul, reproşându-i: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?“ Atunci, săgeata diavolului a lovit ţinta. Oare nu se găseşte şi în inimile noastre uneori o astfel de vorbire? Nu ne gândim câteodată, când valurile împrejurărilor ne lovesc, cam aşa: Doamne, îţi suntem chiar atât de indiferenţi? Nu vezi cât de mare este primejdia? Nu-ţi pasă că ne înecăm? Nu vrei să ne ajuţi? - Ce face Domnul? Să ascultăm cuvintele Sale: „Cum de nu aveţi credinţă“! Acesta este îndemnul - în limbajul textului de care ne ocupăm - de a lua din nou scutul credinţei şi de a ne încrede deplin în Acela, despre care David a spus fiului său Solomon: „Fii tare şi curajos şi lucrează; nu te teme şi nu te înspăimânta, pentru că Domnul Dumnezeul meu este cu tine. El nu te va lăsa, nici nu te va părăsi“ (1. Cronici 28:20 ). Să stăm tari în credinţă pe ceea ce a promis Dumnezeu în Cuvântul Său! El nu ne dăruieşte promisiuni pe care nu le împlineşte.
Ajutor divin
Ce facem în cazul în care diavolul a reuşit să semene îndoiala în inima noastră? Ce facem dacă săgeţile sale ne-au lovit? Este totul pierdut? Nu, Domnul este prezent pentru a ne ridica şi a ne da scutul credinţei. Să ne amintim că Avraam la începutul capitolului 15 din Geneza era slab în credinţă. Citim de două ori că Avraam a vorbit lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Pentru că mă duc fără copii şi cel care va fi stăpânul casei mele este Eliezer din Damasc... Iată, nu mi-ai dat sămânţă şi, iată, un fiu al casei mele este moştenitorul meu“ (Geneza 15:2-3 ). Aceste cuvinte nu arată nicio încredere în ceea ce a spus Dumnezeu.
Dar ce a făcut Dumnezeu? L-a luat pe slujitorul său parcă de mână ca pe un copil, l-a dus afară în noapte şi i-a arătat mărimea şi atotputernicia Sa. Avraam trebuia să privească cerul şi să numere stelele, dacă va putea. Urmarea a fost că Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca dreptate (Geneza 15:5-6 ).
La fel ne ia şi pe noi Domnul de mână. El doreşte să ne îndrepte privirea în sus. Chiar şi atunci când este noapte şi nu mai vedem nicio perspectivă sau când vine îndoiala, când ne răsucim în pat fără somn şi nu mai ştim încotro să ne îndreptăm, Domnul ne ia de mână şi ne îndeamnă să nu mai privim la împrejurări, ci să ne îndreptăm ochii credinţei în sus. Aceasta este direcţia de privire a credinţei. Credinţa se îndreaptă în sus, spre lumea invizibilă, la Domnul nostru. Astfel, Domnul Însuşi întăreşte credinţa noastră. Înainte ca săgeţile arzătoare să vină asupra lui Petru, Domnul a spus: „Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credinţa ta“ (Luca 22:32 ). Acesta este Domnul nostru bun!
Exemplul desăvârşit
Niciodată nu a existat vreun om care să-şi pună încrederea în Dumnezeu cum a făcut-o Domnul Isus. Despre El auzim spunându-se prin cuvintele poeţilor psalmilor: „Păzeşte-mă, Dumnezeule, pentru că în Tine mă încred“ (Psalmul 16:1 ). Chiar psalmul care arată profetic strigătul Domnului în cele trei ore de întuneric, ne arată încrederea care a avut-o în Dumnezeu: „Tu eşti Cel care m-ai scos din pântece; Tu mi-ai dat încredere la sânii mamei mele. Din pântece Ţi-am fost dat Ţie; din pântecele mamei mele, Tu eşti Dumnezeul meu“ (Psalm 22:9-10).
Niciodată nu a existat pe pământ vreun om a cărui încredere să fie aşa de mult încercată ca a Domnului. Când Domnul era pe cruce, diavolul a folosit pe duşmani pentru a mai arunca o săgeată plină de ură şi batjocură: „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă-L vrea“ (Matei 27:43 ). Dar nimeni şi nimic nu L-a putut opri pe Domnul de a împlini în deplină încredere faţă de Dumnezeu lucrarea Sa, pe care o primise.
sursa: https://comori.org/